Robinsonii Cosmosului - partea a XII-a

SWISSII (partea 2)

Trecui în faţă. Michel conducea, cu Martine alături de el.
- Tu ce gîndeşti, Martine, despre toate acestea?
- Că ei sînt primejdios de inteligenţi.
- Asta este şi părerea mea. Dar din alt punct de vedere, mă simt mai uşurat. Nu mai sîntem singurele fiinţe gînditoare pe această lume de aici.
- Mie mi-e totuna, zise Martine. Căci aceştia nu sînt oameni.
- Evident. Tu ce părere ai, Michel?
- Nu ştiu. Aştept. Dar iată la stinga un pîlc de arbori. Probabil încă un rîu de trecut!
- Dar văd arbori şi în dreapta. Ei se întîlnesc. Aceasta ne face să presupunem că aci este o confluenţă.
Şi, într-adevăr, ne aflam pe o limbă de pămînt între două rîuri.
Cel din stînga, nou pentru noi, fu numit Drone. Cel din dreapta era Vezere sau Dordogne? Eu înclinam pentru cea de a doua ipoteză, din cauza lăţimii lui: 300 de metri cel puţin.Rîul părea adînc. Apele lui curgeau lenevoase, cenuşii şi întunecate. Se însera.
- Vom face popas aci. Locul ăsta este uşor de apărat.
- Poate fi considerat şi ca o cursă perfectă, zise Ereffort.
- Nici o cale pentru retragere, într-adevăr, adăugă Vandal.
- O forţă armată, capabilă de a ne tăia retragerea, poate fi capabilă tot atît de bine să ne şi nimicească. Aici, nu vom avea decît o parte de supravegheat, ceea ce ne-ar permite, în caz de atac, să putem concentra focul tuturor armelor noastre. Mîine vom cerceta ce posibilităţi avem pentru a trece rîul.
Această seară a rămas în amintirea mea, ca cea mai blîndă din toată durata expediţiei noastre, cel puţin în prima ei parte. Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele şi silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne-am fi putut crede pe Pămînt, în excursie.
Ca şi pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfăşură o feerie de aur, purpură şi chihlimbar. Cîţiva nori roz pluteau rătăcind leneş pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toţii cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeţii de mare şi carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.
- Ei nu par să aibă pentru alcool gustul pe care-l aveau sălbaticii noştri, remarcă Vandal.
Soarele apuse. Cele trei lune reunite pe cer, dădeau destulă lumină pentru ca să putem citi. Apucînd o pînză de cort făcută sul, îmi aranjai din ea o pernă şi mă întinsei, cu spatele pe pămînt, cu ochii pierduţi în constelaţiile care acum ne deveniseră cunoscute. Cerul acesta era cu mult mai bogat în stele decît acela al Pămîntului. Cu pipa aprinsă, mă lăsam dus de gînduri, ascultînd cu o ureche distrată lecţia de franceză pe care Vandal şi Breffort o predau Swiss-ului. Martine se lungi şi ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire şi Schoeffer, descoperind că au aceeaşi pasiune pentru şah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care şi le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate aţipit, apropiai capul Martinei de braţul meu. Auzeam vag vocea şuierată a Swissului repetînd cuvintele, cît şi replicile, la intervale, ale jucătorilor de şah şi, pe legea mea, sforăiturile lui Michel.
Un răget uriaş bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape. Fără să fie atît de mari ca Goliaţii, ele aveau pînă la opt metri în lungime şi patru în înălţime. Botul lor foarte alungit şi clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca şi răgetul lor, elefanţii. Ei se aliniară pe mal şi, îndoind labele dinainte, băură apă. Vandal, arătîndu-i cu degetul, făcu spre Swiss o mină întrebătoare.
- „Assek", zise acesta din urmă. Apoi, deschizînd gura făcu gestul de a mesteca.
- Presupun că el vrea să ne spună că sînt bune de mîncat, zise biologul.
Noi le privirăm cum se adăpau. Priveliştea sub razele celor trei lune era splendidă. Gîndeam că destinul îmi oferise, tocmai ceea ce visasem adesea în calmul laboratorului, viziunea marilor energii primitive. Martine, emoţionată, privea şi ea. O auzii murmurînd: „un pămînt virgin..."
Animalele plecară. Minute întregi se scurseră.
- Dar asta ce o mai fi? întrebă brusc Beltaire, lăsînd şahul, el, pe care spectacolul animalelor ce se adăpau nu-l putuse face să-î părăsească.
Mă întorsei spre punctul indicat de el. O siluetă bizară se mişca pe o ridicatură de pămînt, conturat de lună. Felul mersului ei, puternic, încordat, felin, ne indica o fiară sălbatică. Mai degrabă mică — 1,50 m înălţime, totuşi făcea impresia de a avea o forţă extraordinară. I-o arătai Swiss-ului. El fu imediat apucat de o agitaţie febrilă şi începu să ne vorbească cu volubilitate. Văzînd că nu-l înţelegeam, el făcu gestul de a întinde arcul, şi arătă armele noastre zicînd de nenumărate ori: „Bisir! Bisir!" Din mimica lui trăsei concluzia că animalul era foarte primejdios. Fără prea multă grabă - fiara era departe, la două sute de metri de noi - pusei un încărcător la puşca-mitralieră. Ceea ce se întîmplă atunci fu de o repeziciune de neînchipuit. Animalul sări, sau mai degrabă păru că-şi ia zborul. La prima săritură, făcuse mai bine de treizeci şi cinci de metri. Şi se năpustea din nou, îndreptîndu-se direct asupra noastră. Martine scoase un ţipăt. Ceilalţi se ridicară în mare grabă. Trăsei o rafală la noroc, şi nu o putui atinge. Fiara se pregătea pentru cea de a treia săritură a ei. Lîngă mine, o altă puşca-mitralieră trosni, descărcată de cine ? Trăsei din nou fără succes, golind tot încărcătorul. Michel, lungit alături de mine, mi-l înlocui imediat.
- In camion. Repede! strigai eu, trăgînd totuşi mereu.
Intrezării pe Beltaire şi pe Vandal ducînd pe Swiss.
- E rîndul tău, Michel.
Trasă din camion, o rafală razantă de obuze de 20 mm trecu pe deasupra noastră, în direcţia monstrului. Probabil că fusese atins, căci se opri. Numai eu mai rămăsesem pe cîmp. Sării în camion, trîntii uşa după mine. Michel îmi luă puşca-mitralieră din mîini, îi trecu ţeava prin crenel şi trase. Cartuşele goale sunau pe duşumea. Privii înăuntru. Toţi erau acolo, în afară de Martine.
- Martine!
- Aici, îmi răspunse ea, între două rafale de mitralieră.
Michel se dădu înapoi, cu repeziciune, urlînd :
- Ţineţi-vă bine cu mîinile de orice!
O zguduitură teribilă scutură camionul. Arcadele de oţel trosniră, bombîndu-se spre interior. Fui aruncat peste Vandal şi primii peste mine greutatea celor 83 de kilograme ale lui Michel. Duşumeaua se clătină şi am crezut că adăpostul nostru se va răsturna. Mitraliera tăcuse, lumina electrică se stinsese. Cu mare greutate, Michel reuşi să se ridice şi aprinse lampa de buzunar.
- Martine! strigă el.
- Sînt aici. S-a sfîrşit. Inaintează puţin, uşa din spate este blocată.
Cadavrul animalului zăcea lîngă camion. Primise în corp douăzeci şi unu de gloanţe de mitralieră, dintre care cinci explozive şi murise probabil în timpul săriturii. Capul, sfărîmat, era groaznic şi teribil cu colţii săi lungi de treizeci şi cinci de centimetri.
- Oare cum s-au petrecut faptele? Tu eşti singura care ai văzut totul.
- Foarte simplu. Cînd ai intrat, ultimul, fiara se oprise. Am tras în ea toată încărcătura. Atunci ea a sărit cu furie. M-am pomenit în josul scării. M-am urcat din nou şi am văzut-o moartă lîngă camion.
Vzlik se tîrîse pînă la uşă.
- Vzlik, zise el. Apoi făcu gestul de a întinde un arc şi arătă două degete.
- Ce face? Pretinde că el ar fi ucis două fiare din acestea cu săgeţile lui?
- Nu este imposibil, mai ales dacă săgeţile vor fi fost înmuiate într-o otravă foarte violentă, răspunse Breffort.
- Dar ei nu întrebuinţează otravă la săgeţile lor! Din fericire, căci altfel Vandal nu ar mai fi fost poate azi printre noi.
- Probabil că ei nu-şi otrăvesc decît săgeţile de vînătoare. Existau pe Pămînt triburi care considerau necinstită întrebuinţarea săgeţilor otrăvite în război.
- Ei bine, dacă se mai găsesc mulţi ca ăsta în ţinutul Cobalt-City, zise Beltaire, ţinînd piciorul pe monstrul mort, vom avea mari necazuri de îndurat. Tare aş vrea să-i văd pe domnii vînători de tigri de pe Pămînt. Ce sărituri! Şi ce vitalitate! Ce dinţi şi ce gheare, continuă el, examinînd labele.
- Nu cred ca aceste fiare să strălucească prin inteligenţă, zise Vandal. Mă întreb unde ar putea fi adăpostit creierul într-un craniu atît de turtit.
- Bine spuneai tu mai înainte, murmurai către Martine: un pămînt virgin cu atracţiile sale... şi cu riscurile sale... Dar, cu ocazia aceasta, trebuie să te felicit pentru îndemînarea ta la mitralieră.
- Trebuie să răsfrîngi aceste laude asupra lui Michel, care a voit ca să fac ani de zile exerciţii de tir, pretinzînd că asta foloseşte întotdeauna, de n-ar fi decît pentru educarea nervilor.
- Nici nu visam, bineînţeles, pe atunci, că va trebui să te foloseşti de cele învăţate în astfel de împrejurări, zise el surîzînd.