Robinsonii Cosmosului - partea a XII-a

SWISSII (partea 2)

Trecui în faţă. Michel conducea, cu Martine alături de el.
- Tu ce gîndeşti, Martine, despre toate acestea?
- Că ei sînt primejdios de inteligenţi.
- Asta este şi părerea mea. Dar din alt punct de vedere, mă simt mai uşurat. Nu mai sîntem singurele fiinţe gînditoare pe această lume de aici.
- Mie mi-e totuna, zise Martine. Căci aceştia nu sînt oameni.
- Evident. Tu ce părere ai, Michel?
- Nu ştiu. Aştept. Dar iată la stinga un pîlc de arbori. Probabil încă un rîu de trecut!
- Dar văd arbori şi în dreapta. Ei se întîlnesc. Aceasta ne face să presupunem că aci este o confluenţă.
Şi, într-adevăr, ne aflam pe o limbă de pămînt între două rîuri.
Cel din stînga, nou pentru noi, fu numit Drone. Cel din dreapta era Vezere sau Dordogne? Eu înclinam pentru cea de a doua ipoteză, din cauza lăţimii lui: 300 de metri cel puţin.Rîul părea adînc. Apele lui curgeau lenevoase, cenuşii şi întunecate. Se însera.
- Vom face popas aci. Locul ăsta este uşor de apărat.
- Poate fi considerat şi ca o cursă perfectă, zise Ereffort.
- Nici o cale pentru retragere, într-adevăr, adăugă Vandal.
- O forţă armată, capabilă de a ne tăia retragerea, poate fi capabilă tot atît de bine să ne şi nimicească. Aici, nu vom avea decît o parte de supravegheat, ceea ce ne-ar permite, în caz de atac, să putem concentra focul tuturor armelor noastre. Mîine vom cerceta ce posibilităţi avem pentru a trece rîul.
Această seară a rămas în amintirea mea, ca cea mai blîndă din toată durata expediţiei noastre, cel puţin în prima ei parte. Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele şi silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne-am fi putut crede pe Pămînt, în excursie.
Ca şi pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfăşură o feerie de aur, purpură şi chihlimbar. Cîţiva nori roz pluteau rătăcind leneş pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toţii cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeţii de mare şi carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.
- Ei nu par să aibă pentru alcool gustul pe care-l aveau sălbaticii noştri, remarcă Vandal.
Soarele apuse. Cele trei lune reunite pe cer, dădeau destulă lumină pentru ca să putem citi. Apucînd o pînză de cort făcută sul, îmi aranjai din ea o pernă şi mă întinsei, cu spatele pe pămînt, cu ochii pierduţi în constelaţiile care acum ne deveniseră cunoscute. Cerul acesta era cu mult mai bogat în stele decît acela al Pămîntului. Cu pipa aprinsă, mă lăsam dus de gînduri, ascultînd cu o ureche distrată lecţia de franceză pe care Vandal şi Breffort o predau Swiss-ului. Martine se lungi şi ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire şi Schoeffer, descoperind că au aceeaşi pasiune pentru şah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care şi le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate aţipit, apropiai capul Martinei de braţul meu. Auzeam vag vocea şuierată a Swissului repetînd cuvintele, cît şi replicile, la intervale, ale jucătorilor de şah şi, pe legea mea, sforăiturile lui Michel.
Un răget uriaş bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape. Fără să fie atît de mari ca Goliaţii, ele aveau pînă la opt metri în lungime şi patru în înălţime. Botul lor foarte alungit şi clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca şi răgetul lor, elefanţii. Ei se aliniară pe mal şi, îndoind labele dinainte, băură apă. Vandal, arătîndu-i cu degetul, făcu spre Swiss o mină întrebătoare.
- „Assek", zise acesta din urmă. Apoi, deschizînd gura făcu gestul de a mesteca.
- Presupun că el vrea să ne spună că sînt bune de mîncat, zise biologul.
Noi le privirăm cum se adăpau. Priveliştea sub razele celor trei lune era splendidă. Gîndeam că destinul îmi oferise, tocmai ceea ce visasem adesea în calmul laboratorului, viziunea marilor energii primitive. Martine, emoţionată, privea şi ea. O auzii murmurînd: „un pămînt virgin..."
Animalele plecară. Minute întregi se scurseră.
- Dar asta ce o mai fi? întrebă brusc Beltaire, lăsînd şahul, el, pe care spectacolul animalelor ce se adăpau nu-l putuse face să-î părăsească.
Mă întorsei spre punctul indicat de el. O siluetă bizară se mişca pe o ridicatură de pămînt, conturat de lună. Felul mersului ei, puternic, încordat, felin, ne indica o fiară sălbatică. Mai degrabă mică — 1,50 m înălţime, totuşi făcea impresia de a avea o forţă extraordinară. I-o arătai Swiss-ului. El fu imediat apucat de o agitaţie febrilă şi începu să ne vorbească cu volubilitate. Văzînd că nu-l înţelegeam, el făcu gestul de a întinde arcul, şi arătă armele noastre zicînd de nenumărate ori: „Bisir! Bisir!" Din mimica lui trăsei concluzia că animalul era foarte primejdios. Fără prea multă grabă - fiara era departe, la două sute de metri de noi - pusei un încărcător la puşca-mitralieră. Ceea ce se întîmplă atunci fu de o repeziciune de neînchipuit. Animalul sări, sau mai degrabă păru că-şi ia zborul. La prima săritură, făcuse mai bine de treizeci şi cinci de metri. Şi se năpustea din nou, îndreptîndu-se direct asupra noastră. Martine scoase un ţipăt. Ceilalţi se ridicară în mare grabă. Trăsei o rafală la noroc, şi nu o putui atinge. Fiara se pregătea pentru cea de a treia săritură a ei. Lîngă mine, o altă puşca-mitralieră trosni, descărcată de cine ? Trăsei din nou fără succes, golind tot încărcătorul. Michel, lungit alături de mine, mi-l înlocui imediat.
- In camion. Repede! strigai eu, trăgînd totuşi mereu.
Intrezării pe Beltaire şi pe Vandal ducînd pe Swiss.
- E rîndul tău, Michel.
Trasă din camion, o rafală razantă de obuze de 20 mm trecu pe deasupra noastră, în direcţia monstrului. Probabil că fusese atins, căci se opri. Numai eu mai rămăsesem pe cîmp. Sării în camion, trîntii uşa după mine. Michel îmi luă puşca-mitralieră din mîini, îi trecu ţeava prin crenel şi trase. Cartuşele goale sunau pe duşumea. Privii înăuntru. Toţi erau acolo, în afară de Martine.
- Martine!
- Aici, îmi răspunse ea, între două rafale de mitralieră.
Michel se dădu înapoi, cu repeziciune, urlînd :
- Ţineţi-vă bine cu mîinile de orice!
O zguduitură teribilă scutură camionul. Arcadele de oţel trosniră, bombîndu-se spre interior. Fui aruncat peste Vandal şi primii peste mine greutatea celor 83 de kilograme ale lui Michel. Duşumeaua se clătină şi am crezut că adăpostul nostru se va răsturna. Mitraliera tăcuse, lumina electrică se stinsese. Cu mare greutate, Michel reuşi să se ridice şi aprinse lampa de buzunar.
- Martine! strigă el.
- Sînt aici. S-a sfîrşit. Inaintează puţin, uşa din spate este blocată.
Cadavrul animalului zăcea lîngă camion. Primise în corp douăzeci şi unu de gloanţe de mitralieră, dintre care cinci explozive şi murise probabil în timpul săriturii. Capul, sfărîmat, era groaznic şi teribil cu colţii săi lungi de treizeci şi cinci de centimetri.
- Oare cum s-au petrecut faptele? Tu eşti singura care ai văzut totul.
- Foarte simplu. Cînd ai intrat, ultimul, fiara se oprise. Am tras în ea toată încărcătura. Atunci ea a sărit cu furie. M-am pomenit în josul scării. M-am urcat din nou şi am văzut-o moartă lîngă camion.
Vzlik se tîrîse pînă la uşă.
- Vzlik, zise el. Apoi făcu gestul de a întinde un arc şi arătă două degete.
- Ce face? Pretinde că el ar fi ucis două fiare din acestea cu săgeţile lui?
- Nu este imposibil, mai ales dacă săgeţile vor fi fost înmuiate într-o otravă foarte violentă, răspunse Breffort.
- Dar ei nu întrebuinţează otravă la săgeţile lor! Din fericire, căci altfel Vandal nu ar mai fi fost poate azi printre noi.
- Probabil că ei nu-şi otrăvesc decît săgeţile de vînătoare. Existau pe Pămînt triburi care considerau necinstită întrebuinţarea săgeţilor otrăvite în război.
- Ei bine, dacă se mai găsesc mulţi ca ăsta în ţinutul Cobalt-City, zise Beltaire, ţinînd piciorul pe monstrul mort, vom avea mari necazuri de îndurat. Tare aş vrea să-i văd pe domnii vînători de tigri de pe Pămînt. Ce sărituri! Şi ce vitalitate! Ce dinţi şi ce gheare, continuă el, examinînd labele.
- Nu cred ca aceste fiare să strălucească prin inteligenţă, zise Vandal. Mă întreb unde ar putea fi adăpostit creierul într-un craniu atît de turtit.
- Bine spuneai tu mai înainte, murmurai către Martine: un pămînt virgin cu atracţiile sale... şi cu riscurile sale... Dar, cu ocazia aceasta, trebuie să te felicit pentru îndemînarea ta la mitralieră.
- Trebuie să răsfrîngi aceste laude asupra lui Michel, care a voit ca să fac ani de zile exerciţii de tir, pretinzînd că asta foloseşte întotdeauna, de n-ar fi decît pentru educarea nervilor.
- Nici nu visam, bineînţeles, pe atunci, că va trebui să te foloseşti de cele învăţate în astfel de împrejurări, zise el surîzînd.

Robinsonii Cosmosului - partea a XI-a

IV
SWISSII (partea 1)


Luai deoparte pe Vandal, pe Michel şi pe Breffort şi le arătai descoperirea mea.
- Eşti sigur, întrebă Michel, că nu este cumva un joc al naturii?
- Absolut sigur. Priveşte forma generală, retuşările. Este exact corespondentul unei lame solutreene.
- Sau al unor piese din feldspat potasic de origine vulcanică, provenind din America şi pe care le-ai fi putut vedea la Muzeul Omului, dacă l-ai fi vizitat, adăugă Breffort.
- Deci, reluă Michel, trebuie să admitem, că sînt oameni pe Tellus.
- Nu-i absolut sigur, zise Vandal. Inteligenţa poate înflori în forme diferite de a noastră. Pînă acum, fauna telluriană nu are nimic terestru.
- Bineînţeles, faptul că vărul meu şi tovarăşii lui au găsit umanoizi pe Marte, nu este un motiv că din aceştia să se afle şi aici!
- Nu s-ar putea oare, reluă Michel, ca aici să fie vorba de foşti locuitori ai Pămîntului, ca şi noi, dar care, neavînd la dispoziţia lor aceleaşi mijloace ca şi noi, să se fi reîntors la epoca de piatra?
- Nu cred. Nu am cunoscut pe Pămînt decît cîţiva oameni care să ştie tăia piatra în maniera preistorică. Şi, crede-mă, fabricarea unei atari piese presupune o îndemînare care nu se dobîndeşte decît după un antrenament de foarte mulţi ani. In orice caz, să fim atenţi şi să-i punem la curent şi pe ceilalţi!
Astfel şi făcurăm. Pusei să fie verificate atît farurile cît şi singurul nostru proiector fixat în cupola mobilă. Pentru a face faţă oricărei eventualităţi, garda de noapte fu dublată, şi eu intrai în primul schimb, împreună cu Michel. El se urcă în turelă, iar eu luai loc pe bancheta din faţă şi trecui ţeava unei puşti-mitralieră printr-un crenel, cu încărcătorul gata pregătit, apoi aşteptai. După un moment, chemai pe Michel la telefon.
- Este mai bine să ne vorbim din timp în timp, asta ne va împiedica de a aţipi. Dacă vrei să-ţi fumezi pipa, vezi, fii atent ca să nu se zărească de afară flacăra brichetei.
- Am înţeles. Dacă observ ceva te anunţ imediat si...
Afară, foarte aproape, răsună un ţipăt straniu şi puternic. Părea un răget, o gîlgîială şi se termina cu un fluierat oribil, care îţi zgîria nervii. Simţii că înţepenesc. Saurienii uriaşi din epoca secundară trebuie să fi avut asemenea glas. Ne aflam oare într-o regiune populată cu tyranosauri? In microfon, Michel îmi suflă:
- Ai auzit?
- Desigur!
- Ce dracu mai poate fi şi asta? Să trag?
- Nu, pe viaţa ta! Taci!
Ţipătul straniu se înălţă din nou, şi mai aproape încă. In dosul unui boschet de arbori văzui, la palida lumină a astrului Selene, mişcîndu-se ceva enorm. Cu răsuflarea tăiată introdusei un încărcător în puşca mitralieră. Trosnitura produsă mi se păru asurzitoare în liniştea totală din jur. Cu o uşoară scîrţîitură, turela se învîrti. Desigur că Michel văzuse şi el dihania şi se pregătea să tragă, în liniştea ce se aşternu, auzii sforăiturile lui Vandal. Cît trebuiau să fie de obosiţi cu toţii, de nu i-au deşteptat cele două răgete! Pe cînd mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să sun alarma pentru luptă, forma se mişcă şi ieşi din dosul arborilor. In lumina slabă, întrezării un spate crenelat, nişte labe scurte şi groase, un cap
cornut turtit şi foarte lung. Ceva bizar în mersul ei îmi atrase atenţia. Bestia avea 6 picioare! Măsura cam vreo 25 - 30 de metri în lungime şi 5 - 6 metri în înălţime. Cu degetul pipăii piedica, verificînd ca arma mea să fie pregătită pentru tir, dar nu riscai să apăs degetul pe trăgaci, de teamă să nu scap vreo rafală din nervozitate.
- Atenţie. Fii gata, dar nu trage, zisei eu.
- Ce mai poate fi şi scîrbăciunea asta?
- Nu ştiu. Atenţie!
Monstrul se mişcase. El venea spre noi. Capul lui avea coarne rămuroase ca acelea ale elanului, lucind în lumina lunii. Mergînd încet, jumătate alunecînd, jumătate tîrîndu-se, el trecu în umbra pilcului de arbori si apoi îl pierdui din vedere. Fuseseră nişte clipe groaznice. Cînd monstrul reapăru, era şi mai departe şi se topi încetul cu încetul în noapte. Un „uf" îmi ajunse la ureche prin telefon. Eu răspunsei la fel.
- Execută un tur de orizont, zisei eu.
După scîrţîitul pedalelor, înţelesei că Michel executa ceea ce îi cerusem. Deodată un „ah" înăbuşit ajunse pînă la mine.
- Vino încoace!
Mă urcai pe scară, strecurîndu-mă lîngă Michel, de cealaltă parte a mitralierei.
- Drept în faţa ta, colo, departe.
La căderea nopţii, în acea direcţie noi văzusem o faleză. Pe acea faleză, acum, scînteiau puncte luminoase, uneori mascate de ceva.
- Focuri! în grote! Să ştii că acolo trăiesc cioplitorii de obsidiană (feldspat potasic, de natură vulcanică) !
Ramaserăm acolo, ca hipnotizaţi, privind din timp în timp de jur împrejur. Cînd după cîteva ore, soarele roşu răsări, noi ne mai aflam încă acolo.
- De ce nu ne-aţi deşteptat? se văicărea Vandal. Cînd te gîndeşti că tocmai eu n-am văzut acel animal!
- Nu e frumos din partea voastră, adăugă şi Martine.
- M-am gîndit să o fac, zisei eu. Dar atîta timp cît animalul era aici n-am vrut să risc zăpăceala unei deşteptări bruşte, să vă văd sărind în sus speriaţi, şi după aceea, ei bine, dihania plecase. Acum, Michel şi cu mine vom dormi puţin. Vandal şi Breffort,
preluaţi voi schimbul. Inutil să vă recomand ca să fiţi cu ochii în patru. Să trageţi numai în caz de necesitate absolută. Tu, Charles, zisei eu lui Breffort, ia cea de a doua puşcă-mitralieră şi urcă-te în turelă. Nu te servi de mitralieră decît dacă nu poţi face altfel. Muniţiile sînt relativ rare. Dar dacă este necesar, nu ezita. Este cu desăvîrşire interzis oricui să iasă afară din camion. De cum răsare Helios, deşteaptă-mă.
Nu dormirăm decît o oră! Rafale de împuşcături şi plecarea bruscă a camionului mă deşteptară din somn. Intr-o clipită sărisem din pat şi mă pomenii cu Michel pe jumătate adormit că sare şi el jos, peste mine. Prin uşa de comunicare văzui pe Paul la volan, şi spatele lui Vandal, aplecat peste o puşcă-mitralieră, în timp ce Martine îi dădea încărcătoarele. In spate, Beltaire, cu cea de a doua puşcă-mitralieră lîngă el, privea afară cu ochiul lipit de crenel. Turela se învîrtea în toate direcţiile şi mitraliera grea trăgea rafale de cîte 4 sau 5 gloanţe.
- Michel, aprovizionează mitraliera!
Trecui în faţă.
- Ce s-a întîmplat? De ce sîntem în mers?
- Iarba e incendiată!
- Asupra cui trageţi?
- Asupra acelora care au dat foc ierbii.
- Priveşte, iată-i!
Deasupra ierburilor înalte, întrezării o siluetă vag omenească, care fugea cît putea de repede.
- Călăreţi?
- Nu, centauri!
Ca pentru a confirma expresia de care se servise Vandal, una din acele creaturi apăru pe o movilă pleşuvă la o sută de metri. La prima vedere, apariţia evoca într-adevăr legenda: ea măsura cam doi metri înălţime, avea un corp cu patru picioare, lungi, fine. Perpendicular pe acest corp se ridica un trunchi aproape omenesc, cu două braţe lungi. Capul era chel. Pielea lui brună lucea ca o castană indiană, abia ieşită din coaja ei ţepoasă. Acea fiinţă ţinea într-o mînă un mănunchi de beţe. Apucă un băţ cu mîna dreaptă, alergă spre noi şi îl zvîrli cu putere.
- O suliţă, spusei eu mirat.
Arma se înfipse în pămînt la o adâncime de cîţiva metri, trosni sub roţi: un ţipăt de spaimă veni din fundul camionului.
- Dă viteză mai mare, hai mai iute! Focul se întinde!
- Mergem cu maximum de viteză: 55 km pe oră, spusei eu. Focul e departe de aci?
- Numai la 300 de metri. Vîntul îl împinge spre noi.
Merserăm drept înainte. „Centaurii" dispăruseră.
- Cum s-au petrecut faptele? întrebai eu pe Martine.
- Tocmai vorbeau despre fiara pe care o văzuserăţi voi doi astă-noapte, cînd Breffort semnală lui Vandal că în spatele nostru se aprinseseră focuri. Abia se dăduse această veste că vreo 100 din aceste fiinţe apărură. Ei au început să arunce în noi
cu suliţe. Unii dintre ei, au chiar şi arcuri, cred. Noi le-am răspuns şi am plecat. Asta e tot.
- Focul se întinde, strigă Beltaire. E la 100 de metri de noi!
Fumul întuneca peisajul în dreapta. Pale de ierburi aprinse zburau deasupra camionului, aprinzînd alte focare secundare, care trebuiau evitate.
- Incearcă să dai o viteză mai mare, Paul.
- Dar mergem cu maximum de viteză. Cu 60 pe oră. Şi dacă o osie se rupe...
- Ei bine, vom fi arşi de vii. Dar osiile vor ţine.
- La stînga, Paul, la stînga, strigă Breffort. Pe pămîntul gol!
Schoeffer vira, şi după cîteva minute, mergeam pe o vastă întindere stearpă, goală, din argilă roşiatică. Munţii erau aproape, şi Helios răsărea. Privii la ceas; între momentul cînd mă culcasem şi clipa de faţă, se scursese abia o oră şi jumătate.
Situaţia noastră era acum mai bună. Ne aflam pe o suprafaţă goală, avînd o circumferinţă de mai mulţi kilometri, probabil. Cu armamentul nostru intact, eram de temut. Apăraţi de blindajul camionului nostru, nu ne temeam pentru noi de săgeţi, nici
de suliţe, ci doar pentru cauciucuri. Puţin cîte puţin focul încercui insula noastră salvatoare, ne depăşi în partea stîngă. In faţa focului alergau un val întreg de animale bizare. Vandal scoborî pe pămînt şi captură cîteva. Foarte variate ca formă şi ca mărime
de la cele cît un chiţcan pînă la cele cît un dulău - ele prezentau toate o caracteristică comună, prezenţa a şase labe. Numărul ochilor lor varia între trei si şase.
In dreapta noastră, focul, întîlnind poate o vegetaţie mai umedă, se opri. In stîngă ne întrecuse cu mult... El atinse un pîlc de arbori, care trosniră şi se aprinseră cu atîta violenţă de parcă ar fi fost stropiţi cu benzină. Un urlet înspăimîntător se auzi. O (formă enormă ţîşni dintre copacii în flăcări şi veni, legănîndu-se, drept spre noi, în goana mare. Era animalul de astă-noapte, sau fratele lui din aceeaşi rasă, care trebuie să-şi fi avut vizuina în stufăriş. La 500 de metri de noi el se opri, pe pămîntul gol.
Privindu-l de departe, putui să-l examinez în amănunţime. Forma sa generală - în afară de cele şase labe - era aceea a unui dinosaur. Spinarea crenelată se prelungea printr-o coadă lungă, zbîrlită, cu ţepi.
Pielea sa de un verde strălucitor era solzoasă, capul, lung de vreo trei-patru metri, înarmat cu numeroase coarne, dintre care două erau ramificate, poseda trei ochi, doi laterali şi unul frontal. Pe cînd se întorcea să-şi lingă o rană, îi văzui dinţii enormi ascuţiţi, o limbă lungă roşietică în botul violaceu.
Apoi apărură zece „centauri" înarmaţi cu arcuri. Ei începură să ciuruie monstrul cu săgeţi. Bestia se năpusti asupra lor. Cu o minunată supleţe, ei o evitară, mişcările lor erau vii şi graţioase şi viteza cu care fugeau întrecea pe aceea a unui cal în galop. Ea le era de altfel necesară, monstrul desfăşurînd o agilitate remarcabilă pentru greutatea lui. Priveam cu toţii, zguduiţi puternic de această vînătoare epică, ezitînd să intervenim. Ar fi fost şi greu să tragem fără să lovim, pe vînători, care se învîrteau în jurul prăzii. Tocmai voiam să dau ordin să pornim la drum, cînd drama se desfăşură sub ochii noştri. Unul din „centauri" alunecă. Botul enorm îl apucă şi-l sfărîmă.
- Inainte! Fiţi gata să trageţi!
Ne năpustirăm cu viteză moderată pentru a putea manevra mai bine. Oricît de bizar ar putea părea; aceasta, nu cred că „centaurii" să fi observat prezenţa noastră înainte ca noi să fi ajuns la mai puţin de 100 de metri de ei. Ei ne zăriră atunci şi abandonară imediat atacul împotriva monstrului, regrupîndu-se cîte trei! Pe măsura ce noi înaintam ei se retrăgeau, lăsîndu-ne faţă în faţă cu fiara. Trebuia să evităm cu orice preţ să fim izbiţi de fiară, căci izbitura ei ne-ar fi sfărîmat.
- Foc, strigai eu.
Monstrul se năpustea asupra noastră. Cu toate ca era ciuruit de gloanţe şi de obuze perforante, nu se opri. Schoeffer vira brusc cu o violentă răsucire a volanului spre stingă. Mi se păru că animalul alunecă în dreapta, o lovitură de coadă ne turti blindajul. Imediat, întoarsă spre fiară, mitraliera continuă să tragă. Bestia vru să revină asupra noastră, se clătină, apoi deodată se prăbuşi nemişcată, moartă. De la distanţă „centaurii" priveau cu atenţie toate acestea.
Monstrul nu mai mişca. Cu mitralierele în miini coborî împreună cu Michel şi Vandal. Martine vru să vină şi ea dar îi interzisei aceasta. Şi bine făcui! Căci abia puserăm piciorul pe pămînt că „centaurii" ne şi atacară, scoţînd ţipete şuierătoare de „SSWI ! SSWI !" O puşcă-mitralieră bubui, apoi se opri, blocată poate. Mitraliera trase şi ea de două ori. Deja, asediatorii veneau asupra noastră. Rafalele noastre fură mai eficace. Trei „centauri" ucişi se rostogoliră la pămînt; alţi doi, răniţi, fugiră. O ploaie de săgeţi se abătu asupra noastră fără să ne atingă. Apoi avu loc lupta corp la corp. După ce descărcarăm puştile-mitraliere în ei, traserăm cu revolverele. Abia luasem în mînă revolverul, că mă simţii apucat pe la spate şi dus. Eram cuprins de braţe puternice şi finut lipit de un trunchi uleios care răspîndea un miros acru de grăsime rîncedă. Aveam braţele lipite de corp, ţinînd încă revolverul în mîna stingă. Auzii împuşcături, dar nu mă putui răsuci. Părnîntul gol răsuna sub picioarele răpitorului meu. Imi dădui seama că dacă nu mă eliberam repede din strînsoare, eram pierdut. Vreo treizeci de „centauri" îi soseau în ajutor. Cu o sforţare violentă, putui să mă desfac din strînsoarea duşmanului meu, să mă răsucesc şi să-mi degajez braţul drept. Trecui revolverul în mîna dreaptă şi trăsei cinci gloanţe în capul celui ce mă ducea cu el. Mă rostogolii la pămînt pe jumătate ameţit. Cînd mă ridicai, ceilalţi ajunseseră la 300 de metri de mine, şi camionul sosea cu toată viteza, dar cu armele amuţite, începui să alerg spre camion fără prea mare speranţă de a putea scăpa de urmăritori. Eram inundat de un lichid portocaliu şi lipicios, sîngele „centaurului". Auzeam din ce în ce mai aproape galopul urmăritorilor mei. Respiraţia mi se tăia, un junghi în coastă îmi sfîşia pieptul. Prin deschizătura turelei văzui pe Michel care îmi făcea semne desperate cu braţele.
„Prea tîrziu", gîndii eu. De ce nu trag ei oare? Deodată înţelesei: nu puteau trage fără să rişte să mă rănească. Brusc mă culcai la pămînt, mă întorsei în direcţia inamicului. Mai aveam încă trei gloanţe în armă. Abia atinsesem pămîntul că primele obuze
şuierară trecînd pe deasupra mea, şi dădură peste cap vreo zece inamici. Ceilalţi se îngroziră, se opriră. Doi continuări totuşi să vină asupra mea; îi împuşcai de la zece metri.
Camionul se opri, cu un scîrţîit de frîne, aproape de mine, cu uşa deschisă. Sării înăuntru. Un potop de săgeţi trosniră, izbindu-se de uşe şi zgîriind plexiglasul de la geamuri. Unul din aceste proiectile trecu printr-un crenel şi se înfipse vîjîind în spătarul banchetei. Traserăm din nou şi cei cîţiva supravieţuitori fugiră. Eram stăpîni pe cîmpul de luptă. Michel coborî din turelă.
- Ei bine, prietene, ai scăpat ca prin urechile acului! De ce naiba nu te-ai culcat la pămînt mai devreme?
- Crezi că mi-a venit în minte?! Nu avem pagube?
- Vandal a fost rănit la braţ de o săgeată în timpul luptei. Nu va păţi nimic... dacă ea nu este otrăvită. Breffort a examinat vîrful săgeţii, şi ne asigură că nu e otrăvită.
- Ce fiinţe infernale!
- Incotro mergem acum?
- Să ne întoarcem să-l vedem pe Goliatul pe care l-am doborît.
Michel, Vandal şi cu mine coborîrăm pentru a doua oară să examinăm monstrul, cît şi cadavrele „centaurilor" rămase pe primul cîmp de luptă. După Vandal, platoşa Goliatului, cum numirăm noi pe monstru, era dintr-o materie apropiată de chitina insectelor terestre, dar destul de diferită de ea. In orice caz, ea era dură şi noi stricarăm dinţii de la ferăstrăul nostru pentru metale, pînă să reuşim să desfacem unul din coarnele ramificate, pe care Vandal voia să-l ia cu el. Fotografiarăm animalul, cît şi pe centaurii morţi. Mai aveam cîteva filme încă pentru Leika mea, şi le foloseam cu multă zgîrcenie.
„Centaurii" sau, după cum îi numirăm noi, după ţipătul lor - si tot astfel se numesc ei înşişi între ei - „Swissii" erau nişte creaturi stranii. Aveau corpul aproape cilindric, 4 picioare fine cu copite tari şi mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din faţă pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două braţe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte 6 degete egale, dintre care 2 opozabile. Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavităţi, are trei ochi de un cenuşiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunţii. Gura este larg despicată şi are dinţii ascuţiţi ca la reptile. Nasul, lung, moale, legănîndu-se ca o trompă, atîrnă în faţa gurii. Vandal a disecat sumar pe unul dintre ei. Creierul este complicat şi voluminos, protejat de o capsulă chitinoidă. Osatura este mineralizată, dar suplă. Deşi foarte îndepărtaţi de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele. Unele cadavre erau calde încă. Trunchiul nu închidea decît doi plămîni mari, analogi cu ai noştri, dar mai simpli, inima cu 4 cavităţi, stomacul şi celelalte viscere fiind închise în partea orizontală a corpului. Sîngele, gros, era de culoare portocalie.
- Acestea sînt nişte fiinţe pe care sîntem obligaţi să le numim umane, zise în sfîrşit Vandal. Ele cunosc focul, cioplesc piatra, şi fabrică arcuri. Pe scurt, ei sînt inteligenţi. Ce păcat că am intrat în felul acesta în relaţii cu ei!
Pornirăm din nou la drum, nu fără a fi notat că în afară de armele lor - un arc şi suliţe cu vîrf de obsidiană cu meşteşug ascuţite - Swissii purtau, în jurul părţii verticale a corpului lor, un fel de brîu din fibre vegetale, măiestrit împletite, de care atîrnau saci mici din acelaşi material, plini de obiecte de feldspat potasic, ce aminteau în mod ciudat uneltele din Paleoliticul nostru superior uman. Pentru înnoptat aleserăm o porţiune de cîmpie cu desăvîrşire lipsită de ierburi şi arbori. Aceste stranii spaţii dezgolite erau destul de dese şi mă convinsei că se datorau naturii solului, un fel de latirită perfect sterilă. Oricărei cauze s-ar datora, ea servea scopurilor noastre. Oprirăm camionul în susul unei pante lungi, spre a fi la adăpost de o posibilă slăbire a demarorului. Toate aceste precauţii se dovediră inutile. Noaptea trecu fără alarmă, abia tulburată de răgetul îndepărtat al unui Goliat. Dimineaţa totuşi Michel mă deşteptă, şi avea o înfăţişare ce dezvăluia preocuparea.
- Priveşte! îmi zise el, arătîndu-mi barometrul.
Acesta, în loc de cei 91 de centimetri de mercur cu care eram obişnuiţi, abia atingea 76.
- Am impresia că vom avea o vreme ciudată în curînd !
- Eşti sigur că nu se datoreşte altitudinii?
- Aseară marca 90.
Apoi, chemîndu-mă la geamul din stînga:
- Priveşte munţii.
„Munţii Necunoscuţi", către care mergeam, dispăruseră în ceaţă. Inspre apus pluteau nori negri cenuşii.
- Nu putem rămîne aci, hotărîi eu. înainte. Tre buie să găsim un adăpost natural.
Paul luă volanul. Aşezîndu-se, privi orizontul şi lăsă să-i scape un fluierat de uimire.
- Primejdie, asta e, la dracu! N-am mai văzut aşa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului!
Tot apusul devenise de un cenuşiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, şi această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.
- Ia-o spre stînga, spusei eu. Cu cît vom fi mai sus, pe înălţimi, cu atît mai puţin ne vom teme de inundaţie.
Gonirăm înspre sud-vest, peste cîmpia pustie. Norii ajunseseră acum aproape la zenit. Deodată, mari şi zgomotoase, căzură primele picături de ploaie. In timp ce sus pe munte vîntul fugărea norii, pe cîmpie el era inexistent. O căldură înăbuşitoare stagna aici. Lăsînd pe Michel alături de şofer, eu mă urcai, urmat de,, Martine, în turelă, de unde speram să descopăr vreun adăpost. Pentru a ne apropia mai repede de munţi, tăiarăm de-a curmezişul întîi spre sud apoi spre sud-est. Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creştea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Şi deodată, izbucni furtuna. Vîntul ne izbi camionul, care se clătină. Auzii pe Paul înjurînd şi simţii cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliţi lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie. Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior şi să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să ţipăm, atît de asurzitor şi de neîntrerupt bubuia tunetul.
Camionul înainta cu mare greutate. Solul lichefiat nu mai oferea sprijin cauciucurilor, care patinau. Vîntul nu bătea continuu, dar sufla în rafale bruste, îngreunînd mult conducerea maşinii. Nu puturăm depăşi, fără primejdie, viteza de 10 kilometri pe oră. Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere şi întuneric din care răsărea şi dispărea alături de mine faţa palidă şi înfricoşată a Martinei. Cînd mă aplecam şi priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului. La masă, Breffort scria jurnalul de bord şi Vandal îşi punea în ordine notiţele. Nu-l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cuşetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea şi mai dezlănţuit. Vîntul şi ploaia se înverşunau. Fulgerele îmi arătau acoperişul şi capota şiroind de apă de parcă ar fi ieşit din mare. Antena vibra, întinsă gata să se rupă. In intervalul dintre tunete auzeam şuieratul ei ascuţit.
- Ei bine, strigai eu, asta zic şi eu că e furtună, nu glumă.
- E măreţ, răspunse Martina.
Era într-adevăr un spectacol măreţ cu toate că era înspăimîntător. Mai fusesem eu surprins de atîtea furtuni în munte, pe Pămînt, dar nu mai văzusem niciodată ceva care să se asemene cu aceasta, în violenţă şi frumuseţe. Pe cînd trăsnetul căzuse la numai două sute de metri de noi, strigai lui Michel:
- Ce face barometrul?
- Coboară într-una!
- Sosim. Văd adăposturi. Aprindeţi farurile!
Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat - pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac şi un val de aer rece şi umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol şi în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Il aşezarăm cu faţa spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.
Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălţime şi douăzeci si cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de-a lungul boltei, curgînd şiroaie, în alte părţi vinele stîncii îndeplineau rolul de streaşină şi solul era uscat. Intr-un colţ, cenuşă şi unelte din feldspat potasic, resturi de oase, ne dovedeau că Swiss-ii locuiseră aci, nu de mult. Trebuia deci să veghem. Găsirăm, de asemenea, ascunse cu grijă într-o adîncitură, blocuri de feldspat potasic şi rezerve de lemn uscat.
Era poate o imprudenţă din partea noastră, dar aprinserăm un foc în spatele camionului. Luarăm masa de prînz lîngă foc şi cutiile de conserve golite măriră grămada de rămăşiţe pe care le părăsiseră aci Swissii.
- Mă întreb ce figură vor face prietenii noştri „centaurii", zisei eu, cînd vor găsi aceste tinichele caraghioase.
- Mai ales dacă vor privi etichetele, adăugă Michel.
O cutie de cirnaţi avea pe etichetă în policromie portretul "mătuşei Irma", sub înfăţişarea unei planturoase bucătărese.
- Işi vor face o părere jalnică despre arta noastră, interveni Martine.
Toate aceste replici fură ţipate pentru a domina zgomotul de cataractă al apelor.
Michel, luînd locul lui Beltaire lîngă mitralieră, eu îl mobilizai pe acesta din urmă, punîndu-l să sape, împreună cu Breffort şi cu mine, o mică tranşee pentru cercetări, în solul adăpostului. Voiam să ştiu dacă fusese locuit la diverse epoci. Munca noastră fu recompensată prin descoperirea, în pămîntul nisipos, a două straturi de cenuşa şi de resturi, groase fiecare de douăzeci de centimetri. Amîndouă straturile ne dădură la iveală aceeaşi industrie, diferită de aceea a Sunssilor actuali, după cît ne puteam da noi seama. Ea era mai grosolană, neconţinînd vîrfuri în formă de „frunze de lauri", ci numai vîrfuri cioplite pe o singură faţă. Desgroparăm şi un schelet de Swiss, bine conservat, dar nu ne-am putut da seama dacă fusese înmormîntat aci, sau omorît de o surpare. Mai descoperirăm de asemenea multe oseminte diferite, dintre care unele s-ar fi putut să fi aparţinut unor Goliaţi.
Trei din aceste animale, de talie relativ mică - ei nu depăşeau zece metri în lungime - veniră chiar să ne viziteze spre sfîrşitul după-amiezii. Nepoliticoşi, refuzarăm să-i primim şi-i trimiserăm în ploaie. Deoarece insistau, trăserăm şi omorîrăm unul dintre ei. Ceilalţi doi o luară la fugă.
Ploaia mai dură încă două zile întregi, cu scurte întreruperi. Ne trecurăm acest timp cu săpăturile, neavînd ce face altceva. Săpai mai adînc tranşeea mea. In locul nisipului din straturile superioare, găsii pături de dărâmături calcaros-angulare, formate sub un climat diferit, desigur cu mult mai rece. Tellus trebuie să fi cunoscut, ca şi Pămîntul, perioade glaciare şi îmi promisei să caut în munţi vechile morene. Un lot de pietre cioplite şi de oseminte luară loc în camion, nucleul unui viitor muzeu.
In dimineaţa celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuşi să mai aşteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime. Din fericire se porni un vînt puternic, ceea ce grăbi evaporarea. Profitarăm de acest repaus forţat, pentru a lua contact prin radio cu Consiliul. Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenţei Swissilor şi despre indiciile că se află petrol pe Tellus. In schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă. Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Inştiinţai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud-vest şi apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanţi, muniţiile şi hrana erau încă abundente. Făcusem pînă atunci 1070 de kilometri.
De îndată ce pămîntul fu îndeajuns de uscat, plecarăm. După puţin timp, întâlnirăm un alt rîu, pe care îl numii „Vezere". Mai puţin important decît Dordogne, el se strimta uneori pînă la cincizeci de metri. Problema de a-l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi şi adînci. Aveam să-l trecem totuşi, dar în condiţii care-mi dădură fiori.
Urcînd de-a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălţime. Cercetarea împrejurimilor mă făcu să mă gândesc la o falie care înseamnă în topografie în afară de cascadă şi o faleză. Avurăm norocul să găsim la cîţiva kilometri o pantă practicabilă pentru vehiculul nostru şi revenirăm perpendicular pe rîu exact în sus de cascadă. Ne întrebarăm cum să facem ca să trecem. Atunci o idee îndrăzneaţă şi înfricoşătoare îi veni în minte lui Michel. Arătîndu-mi o stîncă lată şi netedă care ieşea din apă la vreo zece metri de ţărm, apoi altele distanţate de la 5 la 6 metri pînă la celălalt mal:
- Iată pilonii podului. Nu ne mai rămîne decît să facem podişca.
Il privii cu gura căscată.
- Si cu ce?
- Se găsesc pe aici arbori de zece, douăzeci de metri înălţime. Avem topoare destule, cuie şi frînghii. Unii arbuşti sînt destul de flexibili pentru a ne servi pentru legături.
- Nu crezi că e prea riscant?
- Dar expediţia noastră nu este şi ea riscantă?
- Fie. Să ne sfătuim şi cu ceilalţi.
Breffort fu de părere că acest proiect era realizabil.
- Trebuie îndrăzneală, bineînţeles, dar am făcut noi lucruri şi mai grele!
Ocrotiţi de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră şi Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curăţarăm şi apoi grosolan ciopliţi ei fură tîrîţi de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.
Acum greul cel mare era că trebuia dus unul din capete pe prima stîncă. Căutam mijlocul de a o face cînd văzui pe Michel că se dezbracă.
- Doar n-ai să te duci înot?
- Ba da! Leagă-mă cu o frînghie. Voi intra în apă aici şi mă voi lăsa dus de ea pină la stîncă.
- Eşti nebun! Ai să te îneci!
- N-avea grijă! Am fost campion universitar de 100 metri. Repede, pînă nu mă vede soră-mea. Sînt sigur de mine, dar n-are rost să-i dau emoţii.
De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort şi cu mine ţineam de capătul frînghiei pe care el şi-o petrecuse în jurul mijlocului. La cîţiva metri de stîncă, luptă în mod sălbatic împotriva curentului care-l tîra spre prăpastie. Reuşi totuşi, fără prea multă greutate, să se agate de marginea stîncii. Dintr-o sforţare se ridică sus.
- Brr! Cît e de rece! ne strigă el în zgomotul apelor. Legaţi trunchiul la un capăt de frînghia mea şi la celălalt de frînghia pe care o să o ţineţi voi! Aşa ! Foarte bine! Acum aruncaţi-l în apă! Ţineţi bine, nu-l lăsaţi să fugă la vale!
Trunchiul enorm se sprijini cu un capăt de stîncă, cealaltă extremitate, menţinută de frînghia noastră, răzăluia celălalt mal. Nu fără mari sforţări îi ridicarăm capătul sus pe mal. Apoi Paul, Breffort şi cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul şi cu mine încălecîndu-l şi cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să-si ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oţel. Pusesem prima grindă a podului nostru. Reîncepurăm aceeaşi manevră şi pentru a doua grindă, înainte de a se însera, trei din ele erau fixate. Noaptea întrerupse sforţările noastre. Eram obosit, Michel şi Paul erau frînţi, dar Breffort arăta destul de bine. Făcui prima gardă cu el, pînă la miezul nopţii. A doua fu asigurată de Vandal şi Beltaire, a treia de Martine singură, după răsăritul lui Sol. Dimineaţa reluarăm lucrul. A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor şi noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Şantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă şi răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli. In ultima zi, la masa de prînz, destupai două sau trei sticle de vin vechi, şi aceasta ne ridică optimismul la culme. Eram la desert, pe care-l luam pe iarba cenuşie, afară din camion, cînd o ploaie de săgeţi se abătu asupra noastră. Din fericire nimeni nu fu atins, dar unul din cauciucuri fu străpuns. Aveam o puşcă-mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt şi începui un foc infernal în direcţia din care veniseră săgeţile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacţia să văd că un mare număr dintre Swiss-ii care ţîşniră de acolo erau răniţi. Atacul lor încetă imediat.
Mai puţin veseli de data aceasta - căci am fi putut fi ucişi cu toţii - podeaua fu repede terminată şi camionul, cu prudenţă condus de Paul, o porni pe pod. Nu, niciodată, vreun inginer care a construit cel mai mare viaduct din lume nu a fost atît de mîndru ca noi, că am putut trece pe celălalt mal... şi nici atît de fericit.
Noaptea sosi fără incidente, înainte de apusul soarelui, alesei drumul pe care aveam să mergem a doua zi în direcţia sud, către un munte, care, deşi mai puţin înalt decît Muntele întunecat, avea totuşi 3000 de metri înălţime. La miezul nopţii, fiind de gardă, zării în apropiere de vîrful muntelui un punct luminos. Era oare şi acesta tot un vulcan? Lumina sa stinse. Adevărul însă îmi apăru cînd lumina se aprinse din nou mai jos. Era o semnalizare cu ajutorul focurilor! Mă întorsei.
In spatele rîului Vezere, pe coline, străluceau alte focuri.
Destul de îngrijorat, împărtăşii observaţiile mele lui Michel, care mă înlocuia.
- Este într-adevăr plicticos! Dacă Swissii fac o mobilizare generală, ne vom afla într-o situaţie grea, cu tot armamentul nostru superior. Ai remarcat că nu se tem de armele de foc? Iar muniţiile noastre nu sînt inepuizabile...
- Eu ţin totuşi să mergem pînă la acest „Munte-Semnal". Numai pe munte - sau foarte aproape de el - vom putea găsi minereu. Vom face numai un raid rapid...
Dimineaţa, înainte de a porni mai departe, trebuirăm să schimbăm cauciucul găurit în ajun de săgeţile Swissilor a cărui spărtură se tot mărea. De cum pornirăm, pămîntul urca pe nesimţite, apoi terenul deveni văluros brăzdat, tăiat de rîuri pe care cu mare greutate le puturăm trece. Intr-o mică vale văzui filoane verzui într-o faleză. Era garnierită, un minereu de nikel destul de bun. Valea ni se dezvălui de o bogăţie minieră prodigioasă, şi seara aveam probe de nikel, crom, cobalt, mangan şi fier, dar şi, lucru nepreţuit, o excelentă huilă ce se afla aproape de suprafaţă, în vine groase.
- Iată, aci vom aşeza noi centrul nostru metalurgic, zisei eu.
- Da, dar aci mai sînt şi Swissii, obiectă Paul.
- Vom face ca americanii timpurilor eroice. Pământul pare fertil. Ne vom bate, dacă va fi necesar, în timp ce vom cultiva pămîntul şi vom exploata minele. Oricum, încă din cea de a doua zi a călătoriei noastre, n-am mai văzut hydre de loc. Acest fapt compensează pe celălalt.
- Fie, zise Michel. Ura pentru Cobalt-City! Dificultatea cea mare va fi transportarea întregului nostru material pînă aci.
- Vom reuşi. Va trebui, mai întîi, să exploatăm petrolul, şi asta nu va fi aşa de uşor.
Virarăm spre nord, apoi spre apus. La şaizeci de kilometri de acolo, descoperii un zăcămînt de bauxită.
- Hotărît lucru, regiunea aceasta este paradisul prospectorilor, zise Martine.
- Am avut noroc. Să sperăm că el va dura, răspunsei eu, gîndindu-mă stăruitor la altceva.
Incă de dimineaţă, mă întrebam dacă nu ne-ar fi posibil să facem o alianţă cu Swissii sau măcar cu unii dintre Swissi.
Era foarte probabil că existau mai multe triburi, care se luptau între ele. Noi am fi putut profita de aceste rivalităţi. Primul lucru ce aveam de făcut era să luăm legătura cu ei, în alt chip decît cu împuşcături.
- Dacă vom mai avea de luptat cu Swiss-ii, zisei eu cu glas tare, ne-ar trebui cel puţin un prizonier.
- Pentru ce? întrebă Paul.
- Ca să învăţăm limba lor, sau pentru a-i învăţa pe ei limba noastră. Asta ne-ar putea fi de mare folos!
- Credeţi oare că pentru asta merită să ne riscăm viaţa? întrebă Vandal, care, evident, abia aştepta să-i studieze pe Swissi.
Le expusei planul meu. Intîmplarea avea să mă ajute să-mi realizez proiectele. A doua zi, furăm opriţi la puţin timp după plecarea noastră de o pană de automobil. In timp ce Paul o repara, asistarăm la o scurtă bătălie între trei Swissii roşii-brun, din specia pe care o cunoşteam, şi vreo alţi zece, mai mici, cu pielea neagră lucitoare. Cu toata eroica apărare, care costă viaţa a cinci atacanţi, cei roşii fură învinşi de ceilalţi, mai numeroşi, învingătorii începură atunci să-i ciopîrţească bucăţi, bucăţi, neştiind că noi îi vedem.
Trăsei o rafală cu mitraliera şi ei fugiră, lăsînd trei morţi dintre ai lor. Trecui de cealaltă parte a boschetului de vegetaţie, care ne ascunsese de ochii lor. Unul dintre Swissii roşii, care nu murise, încercă să fugă, de cum ne văzu. Dar căzu jos repede: avea cinci săgeţi în picioare.
- Scumpul meu Vandal, încearcă să-l salvezi !
- Voi face tot posibilul, deşi nu le cunosc anatomia decît în chip foarte rudimentar. Cu toate acestea, zise el după ce-l examina, rănile îmi par a fi uşoare.
Swiss-ul nu mai mişca, cei trei ochi ai săi erau închişi. Dar dilatarea ritmică a pieptului său ne dovedea că trăieşte. Vandal se puse pe lucru ca să-i scoată săgeţile, cu ajutorul lui Breffort, care fusese student în medicină, înainte de a se specializa în antropologie.
- Nu îndrăznesc să-l anesteziez. Nu ştiu dacă i-ar rezista inima!
In tot timpul operaţiei Swiss-ul nu mişcă de loc. El tresărea doar. Breffort îi făcu pansamentele care se pătară cu galben. Il transportarăm în camion. Nu era prea greu - 70 de kilograme poate - evalua Michel. Ii făcurăm un fel de divan din ierburi şi cuverturi, în tot timpul transportării lui, el ţinu ochii închişi. De îndată ce pana fu reparată, plecarăm din nou. La zgomotul motorului Swissul se agită, speriat, şi pentru întîia oară, vorbi. Silabele pe care le pronunţa erau ca un clămpănit, bogate în consoane şuierate, curios ritmate. El vru să se ridice, şi trebuirăm să ne unim trei ca să-l putem ţine, atît de mare forţă avea. Corpul lui dădea impresia în acelaşi timp de duritate şi supleţe, încetul cu încetul se linişti. Plecarăm de lîngă el şi, aşezîndu-mă la masă, scrisei cîteva note pentru jurnalul meu personal. Fiindu-mi sete, îmi turnai un pahar cu apă. Auzii o exclamaţie înăbuşită scoasă de Vandal, şi mă întorsei. Pe jumătate ridicat în sus, Swissul întindea mîna.
- Vrea să bea, zise Vandal.
Ii întinsei paharul. El îl privi un moment cu neîncredere, apoi bău. Incercai o experienţă. Turnai mai departe apă şi, repetai „apă".
Cu o iuţeală a minţii surprinzătoare, el înţelese imediat, şi repetă şi el „apă".
Ii arătai un pahar gol: pahar. El repetă: „fahar". Eu băui o înghiţitură şi zisei: „a bea". El repetă: ,,a bea". Mă întinsei pe o cuşetă, luai poziţia somnului, şi zisei: „a dormi". Cuvîntul îmi fu deformat în „a tormi". Arătîndu-mă pe mine însumi zisei : Eu. El imită gestul meu : Vzlik. Eram încurcat. Voia el să-mi dea o traducere a cuvîntului „eu" în limba lui, sau acesta era numele lui? Conchisei în favoarea celei de a doua ipoteze. Credea probabil ca pe mine mă cheamă Eu.
Vrînd să duc experienţa mai departe, spusei atunci: „Vzlik a dormi". El răspunse: „Apă a bea". Eram cu toţii uluiţi. Această fiinţă dădea dovadă de o inteligenţă extraordinară. Ii turnai un pahar de apă pe care el îl bău pe nerăsuflate. Aş mai fi continuat lecţia dacă Vandal nu mi-ar fi atras atenţia că Swissul era rănit şi probabil istovit. De fapt el ne spuse fără să-l întrebăm ceva: „Vzlik a tormi" şi adormi după puţin timp.
Vandal jubila.
- Inzestraţi cu inteligenţă cum sînt, vom putea să-i învăţăm multe din procedeele noastre tehnice!
- Da, zisei cu îndoială şi cu îngrijorare. Şi peste cincizeci de ani, ei ne vor împuşca cu puştile noastre! Nu, eu nu merg atît de departe. Dar cu siguranţă că ne vor fi preţioşi, dacă ne putem, alia cu ei.
- La urma urmei, interveni Breffort, noi i-am salvat viaţa.
- După ce am ucis atîţia din rasa lui, poate chiar din tribul lui.
- Dar ei ne-au atacat primii!
- Eram pe teritoriul lor. Dacă ei vor război...
Ne vom afla, mutatis mutandi, în poziţia în care s-ar fi aflat Cortez dacă aztecii nu s-ar fi temut de armele lui de foc şi de caii lui. In sfîrşit, să-l îngrijim bine! El este o şansă ce nu trebuie neglijată.

Robinsonii Cosmosului - partea a X-a

III
EXPLORAREA


Cam prin aceeaşi epocă, pusei perfect la puneţi proiectul meu de explorare şi tot pe atunci îmi dădui seama că o iubesc pe Martine. Urcam împreună în fiecare seară la casa unchiului meu, unde luam masa cu toţii. Cîteodată Michel ne însoţea, dar de cele mai multe ori el o lua înaintea noastră. Ii încredinţam Martinei proiectele mele şi ea se dovedise un minunat sfătuitor. Mai schimbam din cînd în cînd între noi păreri asupra stadiului cercetărilor fiecăruia dintre noi şi, încetul cu încetul, ajunserăm să ne povestim unul altuia amintiri personale. Aflai astfel că ea fusese orfana de la vîrsta de treisprezece ani şi că Michel o crescuse. Cum el era astronom, iar ea se dovedise înzestrată pentru ştiinţele exacte, el o îndrumase spre această cale a ştiinţei. Cît despre mine, avusesem norocul ca, fiind văr primar cu Bernard Verilhac, să fiu în strînsă legătură de prietenie cu membrii primei expediţii Pămînt-Marte şi putui să-i dau Martinei multe amănunte inedite despre ei. Fusesem chiar şi fotografiat de un reporter entuziast, între Bernard şi Sigurd Olsson ca „cel mai tînăr membru al expediţiei", ceea ce îmi prilejuise la facultate nenumărate ironizări. Cu toate acestea, cînd fusese vorba să fiu luat pe bord cu în cel de al doilea raid, eu refuzasem, în parte pentru a nu o mîhni pe mama, care mai trăia pe atunci, ceea ce era onorabil, dar şi pentru că-mi erai teamă şi asta era mai puţin onorabil. Regăsii ziarele din acea epocă în biblioteca unchiului meu si îi arătai Martinei faimoasa fotografie. In schmb ea îmi arătă un alt clişeu, reprezentînd asistenţa la o conferinţă a şefului misiunii, Paul Bernadac. Cu o uşoară trăsătură de creion, ea încadra în rîndul al cincilea pe un tînăr şi o fată.
- Aici sîntem noi: Michel şi cu mine. Datorită calităţilor lui de astronom aveam locuri bune. A fost pentru mine o zi glorioasă!
- Poate că te-am întîlnit în acea zi, spusei eu, căci îl ajutam pe Bernard să treacă clişeele în aparatul de proiecţie!
Cu ajutorul unei lupe, putui recunoaşte obrazul Martinei încă destul de copilăros.
Astfel discutam noi amîndoi seară de seara. Apoi, fără să ştiu prea bine cum şi cînd s-a realizat aceasta, ajunserăm să ne spunem pe nume şi într-o seară, cînd Michel ne aştepta în pragul uşii, sosirăm ţinîndu-ne strîns de mînă. In chip comic, el îşi puse ambele mîini deasupra capetelor noastre.
- Scumpii mei copii, în calitate de şef de familie, eu vă dau binecuvîntarea mea!
Puţin stingheriţi, ne privirăm.
- Ei, nu cumva m-am înşelat?
- Intreab-o pe Martine!
- Intreabă-l pe Jean!
In acelaşi timp izbucnirăm în rîs toţi trei.
A doua zi, după ce frămîntasem îndelung proiectele mele - expusei Consiliului planul meu de explorare.
- Poţi dumneata, întrebai eu pe Estranges, să-mi transformi un camion într-un fel de tanc uşor, blindat cu duraluminiu şi înarmat cu o mitralieră? Aş avea nevoie de aşa ceva pentru a putea explora o parte din suprafaţa planetei Tellus.
- Este oare această explorare atît de necesară? întrebă Louis.
- Desigur! Ştii foarte bine că resursele noastre sînt destul de precare. Zăcământul de minereu de fier abia ne va ajunge pentru doi ani - şi asta daca facem economie! Cîmpiile şi mlaştinile care ne înconjoară sînt foarte puţin propice pentru
descoperiri de zăcăminte metalifere. Ar trebui să mergem înspre munţi. Poate că pe acolo vom găsi si arbori care să ne poată da lemn de prelucrat, pentru a nu mai fi obligaţi să distrugem pădurile care ne-au mai rămas - şi doar ştii că nu mai sînt multe! Poate vom descoperi animale folositoare, sau huilă, mai ştiu eu ce? Poate chiar un ţinut fără hydre. Este puţin probabil ca ele să se depărteze prea mult de mlaştini.
- Cită gazolină crezi că vei consuma?
- Cît consumă cel mai bun camion?
- 22 litri la sută. Incărcat şi pe teren accidentat, poate să ajungă pînă la 30.
- Să admitem că aş lua cu mine 1200 de litri. Aceasta mi-ar da posibilitatea să explorez împrejurimile pe o rază de 2000 de kilometri. Nu mă voi depărta atît de mult, dar trebuie să ţinem seama şi de ocoluri.
- Cîţi oameni îţi trebuiesc?
- Şapte împreună cu mine. Mă gîndesc să-l iau pe Beltaire, pe care l-am învăţat cum să recunoască principalele minereuri. Apoi pe Michel, dacă vrea să meargă...
- Bineînţeles că vreau! Am să pot face în sfîrşit astronomie „pe teren".
- Tu îmi vei fi folositor mai ales pentru a stabili coordonatele şi pentru ridicările topografice. Cît despre ceilalţi membri, voi mai vedea.
Cu unanimitate, mai puţin un vot, acela al lui Charnier, proiectul meu fu adoptat de Consiliu. Chiar a doua zi, Estranges puse lucrătorii să înceapă la un camion lucrările de transformare cerute de mine. Se alese un camion cu fiecare din cele două roţi dinapoi, duble. Geamurile, fiind prea fragile, fură înlocuite cu plăci de plexiglas, provenit din rezervele Observatorului. Sistemul de închidere al uşilor lui fu întărit cu plăci de duraluminiu, ele putînd la nevoie să astupe şi geamurile, Se făcu o deschidere în despărţitura dintre postul de conducere şi platformă; platforma la rîndul ei fu lărgită şi transformată în spaţiu locuibil: arcade puternice de oţel fură acoperite cu plăci groase de duraluminiu. Intr-o cupolă situată în partea de sus fu aşezată una din mitralierele de 20 mm, pivotarea ei fiind obţinută printr-un sistem de pedale.
Mai luarăm cu noi în plus: 50 de rachete de l m şi 10 lungime cu o bătaie mare şi două puşti mitraliere, plus 4 mitraliete. Mitraliera fu aprovizionată cu 800 de lovituri, puştile mitraliere cu cîte 600 fiecare, mitraliatele cu cîte 400 fiecare. 6 rezervoare suplimentare de cîte 200 litri fiecare, conţineau gazolina noastră. Şase cuşete suprapuse în grupe de trei, o măsuţă pliantă, lăzi pline cu alimente, care ne serveau în acelaşi timp şi de scaune, instrumente, explozivi, unelte, un rezervor cu apă potabilă, un mic post de emisie recepţie umpleau spaţiul redus din interior, şi cel de sub acoperiş. Partea locuibilă era luminată de două becuri şi trei ferestre ce puteau fi astupate ermetic. Un soi de creneluri ne permiteau să tragem focuri stînd la adăpost în camion. Pe acoperiş, în jurul cupolei, fură aşezate 6 cauciucuri noi. Motorul fu revizuit în întregime şi am avut astfel la dispoziţia mea acest camion ca pe un instrument de temut destul de puternic, bine înarmat, putînd sfida şi înfrunta hydrele şi dîndune posibilitatea, graţie carburanţilor ce posedam, să străbatem 4000 de kilometri, iar în provizii aveam hrană pentru 25 zile. La probele făcute la drum obţinurăm cu uşurinţă o medie de 60 km pe oră. Pe teren accidentat nu trebuia să ne bizuim a depăşi mai mult de 30.
Eu mă ocupam, în acelaşi timp, să-mi alcătuiesc echipajul. El trebuia să cuprindă :
Un şef de misiune şi geolog : Jean Bournat,
Un şef militar: Breffort.
Un zoolog şi botanist: Vandal.
Un navigator: Michel Sauvage.
Un prospector: Beltaire.
Un mecanic-radio: Paul Schoeffer.
Acesta din urmă, fost mecanic navigant de aviaţie, era un prieten de-al lui Louis.
Nu ştiam pe cine să aleg pe ultimul loc. Aş fi luat cu noi din toată inima pe Massacre, dar prezenţa lui era cel puţin tot atît de indispensabilă în sat. Lăsai lista necompletată pe masă, Cînd mă re-întorsei acasă, pe listă se afla notat cu scrisul energic al Martine: Bucătar şi infirmier: Martine Sauvage.
Cu toate rugăminţile mele şi acelea ale fratelui ei, a fost imposibil s-o facem să renunţe la hotărîrea ei de a merge cu noi.
Deoarece era robustă, curajoasă, si excelenta ochitoare la tir, nu am fost prea supărat de a trebui să cedez, îndeplinindu-i dorinţa. Eram de altfel convins că „tancul" nostru ne oferea maximum de securitate.
Ne făcurăm ultimele preparative. Fiecare îşi aşeză cum putu cele cîteva cărţi şi obiecte personale pe care voia să le ia cu el. Fiecare îşi luă în primire cuşeta. Intre ele era o distanţă de cel puţin 0,60 m. Martine o luă pe cea mai de sus, în dreapta, iar eu pe cea mai de sus, în stingă. Aveam sub mine cuşetele lui Vandal şi a lui Breffort, iar ea pe acelea a lui Michel şi Beltaire. Schoeffer trebuia să doarmă pe bancheta din faţă, cabina fiind destul de încăpătoare pentru înălţimea lui de 1,60 m. Deoarece riscam ca temperatura să devie înăbuşitoare, instalarăm încă un ventilator. O trapă, ce se deschidea alături de cupolă, ne permitea să urcăm pe acoperiş. Dar la cea mai mică primejdie toată lumea trebuia să se retragă înăuntru, imediat
Ne ocuparăm locurile, într-o dimineaţă, la răsaritul soarelui albastru. Eu mă aşezai la volan, cu Michel şi Martine alături de mine; Vandal, Breffort şi Schoeffer se urcară pe acoperiş. Beltaire la postul de mitralior, în turelă, ţinînd legatura cu mine prin telefon. Mă asigurasem dinainte că fiecare dintre noi, inclusiv Martine, putea conduce maşina, ştia să tragă cu mitraliera şi să repare orice pană mai uşoară. După ce strînsesem mîna prietenilor noştri şi îmbrăţişai pe unchiul şi pe fratele meu, pusei motorul în mişcare. Merserăm în directia castelului. In turelă, Beltaire flutură mult timp mîna, ca răspuns la batista Idei.
Eram exaltat şi fericit, cîntînd cît mă ţinea gura. Trecurăm de ruine, merserăm de-a lungul căii ferate şi pe drumul cel nou pe care-l construisem - mai degrabă o pistă decît un drum - ajunserăm la mina de fier. Avui satisfacţia să găsesc pe cei ce făceau de pază la posturile lor. Cîţiva muncitori mergeau încoace şi încolo, înainte de a începe lucrul, alţii mîncau. Schimbarăm cu ei semne de prietenie. Apoi începurăm să mergem pe cîmpie, printre ierburile telluriene. La început, văzurăm ici-colo plante terestre. Ele dispărură repede. După o oră, trecurăm de ultimele făgaşuri ale recunoaşterilor noastre anterioare şi ne afundarăm în necunoscut. Un vînt uşor dinspre apus îndoia vîrfurile vegetaţiei, care se culca sub camion cu un trosnet blînd. Pămîntul era tare, foarte neted. Fără sfîrşit se întindea savana cenuşie. Cîţiva nori albi - nori „obişnuiţi", remarcă Michel - pluteau spre sud.
- In ce direcţie mergem? întrebă Michel, care îşi aranjase pe o etajeră mică instrumentele de care avea nevoie pentru îndeplinirea rolului lui de navigator.
Cu toate că inversat în raport cu cel al Pămîntului, vîrful compasului care pe Pămînt indica nordul, aici arăta sudul, magnetismul pe Tellus este constant şi busolele noastre funcţionau perfect.
- Mai întîi drept spre sud şi apoi spre sud-est. In felul acesta vom înconjura mlaştina. Cel puţin sper acest lucru. Apoi înspre munţi.
La prînz făcurăm popas. Luarăm prima noastră masă „la umbra camionului", cum zise Schoeffer - umbră aproape inexistentă. Din fericire sufla un vînticel blînd. Pe cînd beam veseli un pahar de vin bun, ierburile se unduiră şi o enormă „viperă" apăru. Fără şovăire, ea se îndreptă în grabă şi-şi înfipse mandibulele drept în cauciucul stîng al roţii din faţă, care scoase imediat un şuierat caracteristic.
- Lua-o-ar dracu, înjură Paul, care sări în camion şi reveni înarmat cu o secure, urmărit de strigătele lui Vandal.
- Nu mi-o distruge! El izbi în bestie cu atîta furie, încît o tăie în două şi fierul securii se îngropa în pămînt pînă la coadă. Noi ne tăvăleam de rîs.
- Nu ştiu dacă ea va fi găsit acest soi de pradă gustoasă, zise Michel, forţîndu-se să-i desfacă mandibulele. Trebui să se folosească de un cleştişor. După ce demontarăm cauciucul, văzurăm că sucul digestiv al acestui animal era atît de puternic încît pînza era topită şi cauciucul ros.
- Scuzaţi, zise Michel întors spre resturile animalului; cred că dacă vă lăsam, aţi fi fost în stare să mîncaţi tot cauciucul!
Plecarăm din nou şi merserăm cu 25 - 30 km în medie pe oră. Cînd se lăsă noaptea, eu fiind mereu la volan, făcusem 300 km şi în scurtele noastre incursiuni spre stînga ne convinserăm că mlaştina continua să se întindă pînă aici. Abia a doua zi, pe la ora 3 dimineaţa, după o noapte întreagă, puturăm schimba direcţia, fără să întîlnim altceva decît ierburi cenuşii, rari arbuşti şi cîteva rîpe pe care trebuirăm să le înconjurăm. In depărtare se profilau munţii spre care ne îndreptam. Cu puţin înainte de ora 10, vremea se schimbă şi în timpul popasului de prînz, ploaia duduia pe suprafeţele de duraluminiu. Luarăm masa înăuntru în camion, destul de înghesuiţi. Ploaia era atît de violentă, încît întuneca vizibilitatea şi luai hotărîrea să rămînem pe loc pînă ce ea va înceta. Intredeschiserăm geamurile ca să pătrundă aerul curat şi răcoarea şi, unii culcaţi în cuşete, alţii stînd în jurul mesei, discutarăm. Eu eram pe jumătate culcat pe bancheta din faţă, cu Michel şi cu sora lui alături de mine, stînd în pragul uşii de comunicaţie cu interiorul. Michel şi cu mine fumam pipă, ceilalţi ţigări. Din fericire aveam plantaţii de tutun în sat, în afară de proviziile abundente şi îl putusem planta altă dată fără să fi prins de veste controlorii tereştri ai Regiei!
Ploaia dură 17 ore. Cînd ne deşteptarăm din somn, ea mai dura încă, deşi slăbise mult şi cei ce vegheaseră ne afirmară că ea nu încetase nici un moment.
Intregul şes era acoperit de apă ca de o pelicula încet absorbită de humus. Cînd Michel porni motorul, camionul patină înainte de a porni. La sfîrşitul celei de a treia zi, după ce străbătusem 650 km, ajunserăm în apropierea munţilor. Coline orientate spre sud-vest si nord-est îngustau orizontul. Şi între două din ele aveam să fac o descoperire de cea mai mare importantă.
Era seară. Ne oprisem la poalele unui deluşor roşcat, pe care vegetaţia luase locul pămîntului gol, argilos. Avînd cu mine arma, mă depărtasem puţin de ceilalţi. Pe cînd rătăceam, privind din timp în timp spre cer, eram năpădit de gînduri. Mă întrebam dacă legile geologiei terestre erau aplicabile şi pe Tellus. Tocmai ajunsesem la concluzia afirmativă, cînd băgai de seamă că de cîtva timp eram cuprins de o senzaţie abia perceptibilă, nedesluşită, dar pe care o mai cunoscusem. Mă oprii pe loc. Eram în faţa unei mici mlaştini, uleioase, în care vegetaţia era foarte săracă, abia cîteva tufe gălbejite, înconjurate de reflexe irizate. Avui o tresărire: aici mirosea a petrol!
Mă apropiai. Băşici gazoase urcau la suprafaţă într-un mic golfuleţ. De cum apropiai chibritul ele luară imediat foc, dar aceasta nu era o dovadă, căci s-ar fi putut să fie vorba aci pur şi simplu de gaze de mlaştină. Dar irizările? După toate aparenţele aci se afla un zăcămînt de petrol, probabil la foarte mică adîncime. Studiai locul cu multă atenţie. Stratul de argilă care forma colina era aci înlocuit printr-o rocă negricioasă, şistoasă. La 100 de metri de acolo, această rocă se sprijinea de o bară de calcar alb: toate aparenţele unei falii. Această constatare mă îngrijoră. Petrolul putea să urce de-a lungul acestei despicături şi, în orice caz, era posibil ca zăcămîntul să se piardă. Sau el se afla foarte aproape de suprafaţă, în orice caz, se găsea petrol pe Tellus şi vom găsi noi desigur mijlocul de a-l exploata! Insemnarăm cu grijă locul, pe itinerariul nostru, şi înconjurarăm pe la sud un lanţ de munţi - ar trebui să spun mai bine de coline înalte, căci ele nu depăşeau 800 metri înălţime. Erau lanţuri calcaroase, puţin erodate, probabil foarte tinere, într-un bloc rostogolit, descoperii cochilia unei fosile, destul de analogă unui brahiopod terestru. Toate vieţuitoarele de pe Tellus nu erau deci - sau nu fuseseră - atît de complet lipsite de armătură ca hydrele. Vegetaţia era mereu la fel de monotonă: ierburi cenuşii şi ,,arbori" verzi-cenuşii. In timpul popasurilor, Vandal transforma masa în laborator şi microtomul nu şoma. Dar pînă atunci nu făcuse descoperiri senzaţionale. Celulele plantelor erau analoage cu acelea ale vegetalelor terestre cu toate că erau adesea polinucleare. Aceste plante nu aveau inflorescenţă, ci grăunţe asemănătoare acelora ale pteridospermelor din era primară pe Pămînt.
De îndată ce înconjurarăm colinele, văzurăm în depărtare un puternic lanţ de munţi, încununaţi de vîrfuri înzăpezite. Cel mai înalt dintre ei era îndeosebi de frumos. El izbea privirea prin altitudinea lui enormă. Se înălţa negru ca noaptea, cu un acoperămînt de zăpadă ca o pălărie pe vîrf, conic, regulat, ridicîndu-se drept din cîmpie. Era probabil vulcanic. Noi îl botezarăm cu numele de „Muntele întunecat''.
Merserăm drept spre el. Michel făcu cîteva măsurători şi printr-un calcul simplu, deduse înălţimea lui. El fluieră :
- 12 km şi 700, cu aproximaţie!
- 12 km! Dar atunci e mai înalt decît Everestul din...
- Cu peste 3000 de metri mai înalt, da!
- Cum se face că îi putem distinge atît de bine vîrful? Ar trebui să fie deasupra norilor.
- Pentru că nu sînt nori. Norii par a fi destul de rari pe Tellus!
- Dar cînd plouă! Aminteşte-ţi ploaia de alaltăieri!
- Şi totuşi, probabil că plouă cu mult mai des decît crezi tu. Această vegetaţie nu trăieşte fară apă!
Inainte de a ajunge la poalele vîrfului, ne lovirăm de un obstacol serios. Solul cobora şi în fundul unei văi largi zărirăm un rîu. El era mărginit de o vegetaţie dinţată, care ni se dovedi a fi mai apropiată de arborii tereştri decît tot ce cunoscusem noi pînă aci. Ele aveau chiar şi inflorescenţe pe care Vandal la apropie de conurile unora dintre gimnosperme.
Cum să trecem rîul? Nu era prea lat - cam 200 de metri - dar repede şi adînc. Apele lui erau negre, în amintirea ţinutului meu natal, îl botezai „Dordogne". Părea puţin probabil ca undele lui atît de repezi să convină hydrelor, totuşi noi luarăm precauţiuni. Urcarăm în susul apei, sperînd să găsim un punct de trecere mai accesibil. Intr-adevăr, spre seară îi găsirăm punctul de izvorîre. Rîul părea că ţîşneşte gata format dintr-o faleză calcaroază. Nu ne-a fost uşor să trecem cu camionul prin acest loc stîncos care forma aci ca un pod: era plin de vegetaţie şi pietroaie stîncoase, şi tăiat de rîpe. Revenind în josul rîului, de-a lungul celuilalt mal, merserăm spre Muntele-întunecat. Printr-o iluzie optică, ni se păruse că el face parte din lanţul de munţi, în realitate el se înălţa în depărtare cu mult înaintea lor, masă gigantică, acoperită de lavă neagră de bazalt şi alte roci. Aceasta îmi păru a fi dovada unei schimbări recente a originei profunde a magmei răspîndite de acest vulcan, căci aceste lave fluide nu dau un relief abrupt. Mari revărsări de topitură de felspat potasic de origină vulcanică îi brăzdau baza. Şi aproape de una dintre ele făcui o descoperire uimitoare: într-o grămadă de sfărîmături găsii o lamă ascuţită, tăiată în formă de frunză de laur, absolut analogă cu acelea pe care strămoşii noştri le făcuseră pe Pămînt, în cursul epocii solutreene!

Robinsonii Cosmosului - partea a IX-a

II
ORGANIZAREA

După-amiază, Academia de Ştiinţe de pe Tellus se întruni în sala mare a şcolii. Menard trebuia să-şi ţină expunerea. Erau de faţă Michel şi Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, şi cîţiva curioşi.
Menard se urcă pe catedră:
- Vă voi expune rezultatul observaţiilor şi calculelor mele. Ne aflăm, aşa cum ştiţi cu toţii, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Intensitatea greutăţii la suprafaţa sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliţi, la distanţe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la 100 000 kilometri - cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, şi pe la vreo 780 000 kilometri - Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori şi mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparţine unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roşu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, şi nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuşi pe puţin unsprezece sateliţi. Pentru moment, sîntem în opoziţie: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în acelaşi timp, cînd unul singur cînd nici unul - şi atunci va fi cel mai comod pentru observaţiile şi cercetările noastre, încheie el cu satisfacţie.
Zilele şi nopţile sînt şi rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puţin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° latitudine nordică. Admiţînd ipoteza inexistenţei unei oblicitaţi, latitudinea Observatorului ar fi de 45° si 12 minute.
Acum am să vă împărtăşesc şi dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în acelaşi timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.
Dumneavoastră ştiţi, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă - sa mai degrabă drept un hypersferoid - avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, şi avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspaţiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar - cel puţin la un moment dat - că în afară de continuumul spaţiu-timp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spaţiu. Această concepţie mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri si acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspaţiu o mulţime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, aşa cum ar pluti în această cameră o mulţime de balonaşe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră şi sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde şi pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetraţie parţială a două continuumuri şi Tellus şi Pămîntul s-au aflat în acelaşi loc şi în acelaşi timp, atît într-un Univers cît şi în celălalt.
Din cauze la fel de necunoscute, numai un fragment din Pămînt a fost zvîrlit în noul Univers: poate că şi Tellus să-şi fi pierdut cîteva pene în ciocnire şi astfel e posibil ca prietenii noştri tereşti să se ocupe acum să vîneze hydre pe cîmpiile Rhonului! Un lucru este sigur şi anume: cele două Universuri aveau o viteză simţitor egală şi se roteau în acelaşi sens; vitezele orbitale atît a Pămîntului cît şi cea a lui Tellus erau aproape egale. De nu ar fi fost aşa, este puţin probabil ca noi să mai fi putut supravieţui. Aceasta ne explică de asemenea cum de a putut misiunea interplanetară în care figura vărul lui Jean Bournat, aci prezent, să bănuiască ivirea cataclismului ca venind din direcţia planetei Neptun şi să i-o ia înainte la întoarcerea lor spre Pămînt.
Este foarte posibil ca planetele exterioare ale vechiului nostru sistem solar să fi fost „suflate" în acest Univers şi, în acest caz, cînd mă gîndesc la uimirea şi uluirea ce-i va fi cuprins pe colegii mei rămaşi pe Pămînt, îmi vine să rîd şi să fac haz de mutra lor. Dar, totuşi, nu cred acest lucru.
Mai rămîn încă multe fenomene învăluite în mister. Cum se face că, după cît se pare, nu s-a produs întrepătrunderea spaţiilor la nivelul atomilor, căci aceasta ar fi avut probabil ca urmare o, explozie fantastică? Cum se face că acest cataclism s-a limitat numai la strămutarea unui fragment de Pămînt în acest nou Univers? Nu ştim nimic despre toate acestea. O vom şti oare vreodată? Este de asemenea atît de tulburător faptul că printr-o întîmplare cu totul de neînchipuit noi am căzut pe o planetă pe care viaţa protoplasmica este posibilă!
V-am mai spus că, la un moment dat, concepusem o altă ipoteză încă şi mai fantastică.
M-am gîndit un moment, dacă nu cumva noi am făcut o călătorie în timp, şi că ne-am ciocnit deci cu trecutul Pămîntului, cu Antecambrianul, de pildă. Inodarea s-ar fi putut face în timp, si Sol ar fi putut fi Jupiter.
Dar, în afară de faptul că această ipoteză implică nenumărate dificultăţi, atît fizice cît şi meta-fizice, caracteristicile planetei Tellus cît şi a celorlalte planete o dezmint categoric.
Se poate presupune, de asemenea, aşa cum au crezut Michel şi Martine Sauvage, că ne-am ciocnit cu vechiul nostru Univers, printr-o simpla îndoire asupra ei înşişi a celei de a patra dimensiuni. In acest caz s-ar putea ca noi să ne aflau în sistemul unei stele din nebuloasa Andromedei, de exemplu, sau chiar pur şi simplu la celălalt capăt al vechii noastre galaxii. Observaţiile şi cercetările viitoare ne-o vor dezvălui poate.
Pentru a termina şi pentru a aduce un omagiul spiritului profetic al unora dintre romancieri, voi reaminti că J. H. Rosny-Aine prevăzuse un cataclism analog cu cel întîmplat acum, în carte sa Forta misterioasă. Dar acolo era vorba despre un univers compus dintr-o altă substanţă decit a noastră.
Aceia dintre dumneavoastră pe care-i interesează demonstraţiile matematice pot veni să stea de vorbă cu mine.
El coborî de pe catedră şi în clipa următoare începu o vie discuţie cu unchiul meu, cu Michel şi cu Martine. Mă apropiai de ei, dar auzind ca vorbesc despre tensionări, cîmpuri de gravitaţii etc., bătui în retragere imediat.
Louis mă luă deoparte:
- Este foarte pasionantă teoria domnului Menard, dar, din punct de vedere practic, toatei acestea nu ne ajută cu nimic. E evident că vom fi nevoiţi să trăim şi să murim pe această planetă. Deci trebuie să ne organizăm. Avem atîtea lucruri de făcut. Tu îmi spuneai zilele trecute ca s-ar putea ca să se găsească huilă nu prea depărta de aici. O fi venit oare şi acea porţiune de pămînţl aici, o data cu noi?
- Tot ce se poate. Aş fi foarte mirat dacă prăpădul n-ar fi aruncat la suprafaţă straturile Stefaniene sau Westfaliene; nu te alarma, aceste denumiri indică etajele cu huilă pe care s-ar putea să le întîlnim în regiunea noastră. Dar ştii, asta n-ar
fi mare lucru şi nici ceva miraculos! Ia acolo, cîteva vine, avînd o grosime de cinci pînă la treizeci de centimetri de huilă slabă sau antracit.
- Bune şi astea! Căci pentru noi este de un interes primordial ca uzina să poată produce electricitate. Ştii doar că fabricarea rachetelor ne-a înghiţit aproape toată rezerva de cărbune pe care o aveam. Din fericire avem stocuri de aluminiu şi de duraluminiu. In lipsă de oţel...
Zilele care urmară fură pentru mine o perioadă de activitate intensă. La Consiliu, hotărîrăm să luăm o serie întreagă de măsuri de protecţie. Posturi de pîndă, înzestrate cu cîte un adăpost închis ermetic, au fost instalate în număr de şase, la cîţiva kilometri de sat. Ele erau aprovizionate ca pentru un asediu, legate prin telefoane rudimentare de postul central şi avînd misiunea de a da alarma la cea mai mică urmă de hydră care ar fi descoperită. Locuitorii din patru ferme prea izolate fură mutaţi în sat, împreună cu vitele lor. Lucrările agricole pe cîmp fură efectuate sub protecţia autocamioanelor înarmate cu mitraliere. Pentru a economisi carburanţii, muncitorii erau aduşi pînă la locul de muncă de către animalele pe care armele trebuiau să le apere. Noi perfecţionarăm rachetele noastre şi avurăm astfel o artilerie antiaeriană care-şi dădu întreaga măsură a posibilităţilor ei cu ocazia incursiunii a cincizeci de hydre, dintre care vreo treizeci fură doborîte.
Plecai într-o dimineaţă în căutarea cărbunelui împreună cu Beltaire şi două gărzi înarmate. Aşa cum bănuisem, zăcămîntul de huilă era în apropiere. O parte se afla în zona rămasă intactă, restul în zona moartă, iar pe alocuri cărbunele se afla chiar la suprafaţă.
- Ne va fi mai uşor pentru început, zise Beltaire.
- Da, dar vinele sînt probabil imposibil de urmărit în haosul acesta. Să vedem partea nedislocatâ.
Aşa cum prevăzusem, prea puţine vine depăşeau 15 centimetri grosime. Una din ele, totuşi, atingea cincizeci şi cinci de centimetri.
- Urîtă muncă în perspectivă pentru mineri, zisei eu.
In calitatea mea de ministru al Minelor, rechiziţionai treizeci de oameni şi îi pusei să scoată buloanele de la şinele căii ferate, care ducea altădata spre gara cea mai apropiată, cît şi de la acelea care duceau la cariera de argilă ce servea drept minereu de aluminiu.
Graţie descoperirii lui Moissac şi Wilson, în 1964 se extrăgea aluminiu din argilă şi nu numai din bauxită, ca altădată.
Noi am revenit totuşi la vechiul procedeu, comod pentru noi, care posedam pe Tellus zăcăminte enorme de bauxită de o puritate admirabilă. Toate acestea nu se făcură fără ca d'Estranges să nu fi protestat.
- Cum vreţi să aduc minereul la uzină?
- In primul rînd, vezi că din două linii de cale ferata îţi las una. In al doilea rînd, noi n-avem nevoie de o cantitate enormă de aluminiu, pentru moment cel puţin, în al treilea rînd, cum va merge uzina dumitale fără cărbune? Şi în al patrulea, vom topi fier
de îndată ce voi găsi minereu. Pînă atunci, exista grămezi întregi de fier vechi pe care-l poţi transforma în şine. Asta e munca dumitale!
Rechiziţionai de asemenea două mici locomotivei din cele 6 pe care le avea uzina, cît şi vagoane în număr suficient. De la carierele de calcar, luai trei ciocane pneumatice şi un compresor.
După cîteva zile, mina funcţiona şi satul avea electricitate.
In mină erau folosiţi 17 dintre „condamnaţii la muncă silnică" cu paznici lîngă ei, dar aceştia aveau rolul nu atît să-i supravegheze, cît mai ales să-i apere de hydre. Foarte curînd ei încetară de a se mai considera prizonieri şi chiar nici noi nu-i mai
consideram ca atare. Ei fură „minerii" şi sub directivele unui fost maistru miner învăţară foarte repede să sape galeriile trebuitoare.
Astfel trecură 60 de zile, ocupate cu lucrări de organizare. Michel şi cu unchiul meu, ajutaţi de ceasornicar, fabricară pendule telluriene. Noi eram foarte stingheriţi de faptul că nycthemerele de aici cuprindeau douăzeci şi nouă din orele noastre de pe Pămînt. De fiecare dată cînd scoteam ceasul, trebuia să facem nişte calcule complicate. Două tipuri de ceasornice fură fabricate, unele împărţite în 24 de ore mari, celelalte în 29 de ore terestre. Pînă la urmă, după cîţiva ani, noi adoptarăm sistemul utilizat şi astăzi, singurul care vă este cunoscut vouă : împărţirea zilei în 10 ore a cîte 100 de minute, fiecare minut cuprinzînd 100 de secunde de cîte 10 zecimi fiecare. Aceste secunde diferă foarte puţin de vechile secunde. In treacăt fie spus, unul din primele rezultate ale cataclismului a fost acela că stricase pendulele cu limbă, care mergeau anapoda, spre marea uluire a ţăranilor, şi aceasta din cauza valorii mai mici a lui gama.
Stocul nostru de provizii, la care se adăugase şi acela găsit în pivniţele castelului, ne-ar fi îngăduit să rezistăm cam vreo zece luni terestre. Ne aflam în zona temperată a lui Tellus, zona primăverii veşnice şi am fi putut obţine mai multe recolte pe an, dacă grîul se aclimatiza. Suprafaţa din vale rămasă cultivabilă ne era îndestulătoare atîta timp cît populaţia nu se înmulţea prea mult. Pămîntul de pe Tellus părea fertil.
Noi reparasem un mare număr de case şi acum nu mai stăteam îngrămădiţi. Şcoala îşi redeschisese porţile şi Marele Consiliu îşi avea sediul într-un hangar metalic. Ida dormea în sala arhivelor şi eram sigur că acolo îl găsesc pe Beltaire, cînd avem nevoie de el.
Incepusem să redactăm un embrion de Cod, schimbînd cît mai puţin posibil dreptul uzual, în vigoare pe Pămînt, dar simplificîndu-l şi adaptîndu-l cerinţelor de pe Tellus. Acest Cod este şi astăzi în vigoare. Mai aveam de asemeni o sală comună şl o bibliotecă.
Calea ferată de la mina de huilă funcţiona, de asemeni şi cea de la cariera de argilă, uzina functiona pe măsura nevoilor noastre. Eram cu toţii ocupăţi, căci mîna de lucru nu era prea numeroasă. In sat domnea o vie activitate şi te-ai fi crezut mai degrabă în vreun animat orăşel terestru, decît pe suprafaţa unei lumi pierdute în infinitul spaţiului - sau să o spun oare - a spaţiilor?
In curînd căzură primele ploi, sub forma unor furtuni care stricau vremea de fiecare dată, pentru vreo zece zile. Avurăm şi primele noastre nopti totale, scurte încă. Nu v-aş putea descrie impresia resimţită cînd văzui clar pentru întîia oară constelaţiile, care de acum încolo aveau să fie ale noastre pentru totdeauna.
Membrii Consiliului luaseră obiceiul de a se întruni în şedinţe neoficiale la unchiul meu, fie in casa lui din sat, fie mult mai des în aceea reparata de la Observator. Ne întîlneam acolo cu Vandal Massacre, absorbiţi amîndoi de studierea hydrelor avînd ca ajutor pe Breffort, mai veneau şi Martine, Beuvin cu soţia, fratele meu şi Menard, cînd îl puteam smulge de lîngă maşina lui de calculat.
Dacă în Consiliile oficiale Louis conducea dezbaterile pentru tot ce privea partea practică, aici unde se vorbea numai despre ştiinţă sau filozofie, unchiul meu, cu masiva sa erudiţie, era şeful necontestat al cercului. Menard vorbea uneori şi el si eram cu toţii impresionaţi de amploarea concepţiilor pe care le dezvolta omuleţul acesta cu barbă de ţap. Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut-o cu adevărat pe Martine.
Intr-o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier. La drept vorbind, de altfel, nu-l descoperisem chiar eu. Unul din oamenii care mă însoţeau regulat îmi adusese o bucată din acest minereu, întrebîndu-mă ce ar putea fi. La cotitura drumului o întîlnii pe Martine.
- Iată-te. Coboram să te caut!
- Am întîrziat?
- Nu, ceilalţi sînt la Observator, unde Menard le face o expunere despre o descoperire a lui.
- Şi ai venit în întîmpinarea mea? zisei eu măgulit.
- Oh! N-am nici un merit. Expunerea nu mă interesează, căci eu am lucrat la ea.
- Despre ce este vorba?
- Este...
Dar n-aveam să o aflu în acea zi. Căci pe cînd vorbea, Martine ridicase ochii în sus. Ea rămase cu gura căscată şi cu o groază de nespus întipărită pe figură. Mă întorsei: din aer o hydră gigantică zbura drept spre noi!
In ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu-mă şi eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri. Dintr-o săritură fui în picioare.
- Fugi în sat! Sînt pomi de-a lungul drumului...
- Şi dumneata?
- Am să o ţin în loc, distrăgîndu-i atenţia. Am s-o pot doborî cu revolverul pe care-l am la mine.
- Nu, rămîn aici!
- Fugi, pe toţi dracii!
Acum era prea tîrziu ca să mai poată fugi. Ştiam că aveam puţine şanse să pot ucide monstrul cu revolverul meu. In stîncă era o scobitură mare. Impinsei în ea pe Martine cu sila şi mă aşezai în faţa ei. Mai înainte ca hydra să fi avut timp să-şi proiecteze lancea-ţepuşe, trăsei cinci gloanţe: cu siguranţă că ele loviseră în plin, căci cu un fluierat, bestia ondulă în aer, şi se depărta puţin, îmi mai rămăseseră trei gloanţe şi cuţitul meu, un cuţit suedez foarte ascuţit, ca briciul, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Hydra se aşeză în faţa noastră; tentaculele i se mişcau ca acelea ale unei caracatiţe, cei şase ochi ai ei ne priveau, erau verzi albăstrui, înfricoşători. După uşoara contracţie al conului central, ştiui că lancea-ţepuşe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanţe apoi, cu cuţitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ţinînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din braţele lui şi trăsei cu violenţă. Cu toată groaznica arsură ce-mi produse la mînă, nu-i dădui drumul de loc. Pierzîndu-şi echilibrul, bestia îşi zvîrli oribila limbă ascuţită ca o ţeapă asupra Martinei, dar nu o atinse, vîrful ei îndoit se izbi cu toată puterea de stîncă, sfărîmîndu-se. In clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuţit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesc furia mea crescîndă, fîşii de carne murdară a bestiei atîrnînd de-a lungul obrazului meu, senzaţia de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură...
Şi atîta tot.
Cînd mi-am revenit în simţiri, eram culcat in pat, la unchiul meu. Massacre şi cu fratele meu îmi dădeau îngrijiri. Mîinile îmi erau roşii umflate şi partea stingă a feţii mă ustura groaznic.
- Martine? întrebai eu.
- Nu are nimic. O uşoară comoţie nervoasa răspunse Massacre. I-am dat un somnifer.
- Dar eu?
- Arsuri, şi umărul stîng scrîntit. Ai avut noroc. Ai fost zvîrlit de la zece metri şi în afara de umăr n-ai nimic, nici măcar contuzi prea mari. Un pom a atenuat izbitura, în cădere. Ţi-am pus la loc umărul pe cînd erai leşinat şi datorita durerii resimţite ti-ai revenit din leşin. Va trebui să stai la pat cel mult cincisprezece zile!
- Cincisprezece zile! Cînd avem atîtea de făcut? Tocmai găsisem minereu de fier...
O durere vie mă înjunghie în mîini.
- Ia spune, doctore, n-aveţi nici un leac împotriva acestui venin? Mă arde groaznic, drept să-ţi spun.
- Peste cinci minute te vei simţi mai bine. Ti-am pus o pomadă calmantă.
Uşa se deschise cu un zgomot ca de explozie şi pe ea năvăli în cameră Michel. El se repezi spre mine cu mîna întinsă şi se opri brusc cînd îmi văzu mîinile bandajate.
- Doctore?
- Nu va păţi nimic.
- Oh! Scumpul meu, dragul meu prieten, fără tine sora mea ar fi fost pierdută!
- Doar n-ai fi vrut să ne lăsăm mîncaţi de acest soi de caracatiţă care şi-a greşit mediul, încercai eu să glumesc. Cel puţin a murit bestia?
- Moartă? Mai e vorbă? Zi că ai făcut-o harcea-parcea, fîşii, fîşii. Ah! Dar nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa...
- Nu te mai îngrijora. Incă fiind noi pe lumea aceasta, vei avea cu siguranţă ocazia să te revanşezi faţă de mine.
- Acum, i-o tăie scurt Massacre, lăsaţi-l să doarmă. O să ne facă probabil o febră puternică.
Ascultători, ei ieşiră cu toţii.
Pe cînd Michel păşea pragul, îl rugai!
- Trimitemi-l pe Beltaire mîine dimineaţă.
Căzui într-un somn agitat, din care mă deşteptai după cîteva ore, epuizat, dar fără febră. Adormii din nou mai liniştit şi mă deşteptai tocmai a doua zi foarte tîrziu. Durerea, atît la mîini cît şi la obraz era mult mai puţin vie. Pe scaun, Michel dormea, chircit.
- Te-a vegheat toată noaptea, auzii vocea fratelui meu, care stătea în picioare în pragul uşii.
- Cum te mai simţi?
- Mai bine, mult mai bine. Şi cînd crezi oare că mă voi putea scula?
- Massacre a spus că în două-trei zile, dacă nu revine febra.
In spatele lui Paul apăru deodată Martine, aducîndu-mi o tavă pe care aburea o cană cu cafea.
- Iată pentru Hercule! Doctorul a spus că poate mînca!
Ea puse tava jos, mă ajută să mă aşez în perne, şi pe cînd îmi aşeza pernele la spate, ma sărută uşor pe frunte.
- Iată o foarte mică mulţumire! Cînd te gîndeşti că fără dumneata aş fi fost acum un cadavru inform. Brr!
Apoi ea îl clătină uşor pe Michel.
- Scoală, frăţior scump! Louis te aşteaptă.
Michel se deşteptă, căscă, şi după ce se informa de sănătatea mea, plecă cu Paul.
- Louis va veni şi el azi după-masă. Acum domnule Hercule, am să-ţi dau să mănînci.
- De ce, Hercule?
- Drace! Cînd te lupţi corp la corp cu hydra...
- Şi eu care credeam că o spui pentru fizicul meu avantajos, spusei eu în glumă pe un ton dezolat.
- Bun, glumeşti, deci te vei însănătoşi repede.
Ea îmi dădu să mănînc ca unui copil, apoi sa beau o ceaşcă de cafea.
- E minunată, zisei eu.
- Sînt fericită că-ţi place, ţi-am pregătit-o cu mîna mea. Inchipuieşte-ţi că am fost obligată mă adresez Consiliului, ca să obţin o biată amarîtă raţie de cafea! A fost trecută drept medicament!
- Mă tem că va trebui să ne obişnuim să nu mai bem cafea. Este puţin probabil să existe arbori de cafea pe Tellus. Ceea ce e şi mai grav, e zahărul!
- Eh! vom găsi noi vreo plantă care să producă zahăr, şi dacă nu vom găsi, avem cu noi stupi de albine. Ne vom reîntoarce la mierea de albine.
- Da, dar numai dacă pe fîşia noastră de pamînt se găsesc flori, căci vegetaţia telluriană pare total lipsită de flori, pînă acum.
- Vom vedea. Cît despre mine, sînt optimistă. Am avut numai o singură şansă dintr-o mie de a rămîne în viaţă şi iată-ne salvaţi!
Nişte ciocănituri în uşă ne întrerupseră. Erau cei doi inseparabili, Henri şi Ida.
- Am venit să-l vedem pe erou, zise acesta.
- Oh! Erou! Cînd eşti încolţit şi n-ai altă scăpare, eroismul este inevitabil!
- Nu ştiu cum, dar cred că eu m-aş fi lăsat mîncat de monstru, zise Henri.
- Chiar dacă ai fi fost cu Ida?
- Aha!
Roşii.
- Nu, nu asta am vrut să spun. Să presupunem că tu ai fi fost cu Martine, sau cu altă fată.
- Ei bine, sincer vorbind, nu ştiu ce aş fi făcut!
- Te calomiezi singur! Dar nu pentru asta te-am chemat la mine. Ai să te duci în recunoaştere cu cei doi oameni care mă escortau pentru a cerceta mai bine zăcămîntul de fier. Imi vei aduce probe felurite. Deoarece era tîrziu cînd l-am descoperit, nu am putut face altceva decît să arunc o privire acolo.
Vei ridica de asemenea schiţa celui mai bun traseu de cale ferată, dacă zăcămîntul ţi se pare că merită această osteneală. Şi mai ales, păzeşte-te de hydre, ele nu zboară totdeauna în ceată! Aţi avut dovada prin cele păţite de noi. Ele pot să se repeadă asupra ta şi în grup de cîte două sau trei deodată. Mai bine să iei cu tine zece oameni, şi un camion. Dar dumneata, Ida, cum merge lucrarea dumitale?
- Am început să codific decretele dumneavoastră. Este curios de studiat acest drept care acum se naşte. Consiliul dumneavoastră şi-a arogat puteri dictatoriale.
- Această măsură este provizorie, sper. Acum trebuie dictatură. Ce mai e nou pe jos?
- Louis e furios împotriva pîndarilor care au lăsat să treacă hydra voastră făra s-o semnaleze, sub pretext că era singură. Vinovaţii sînt cei de la postul trei.
- Măgarii!
- Louis spune că trebuiesc împuşcaţi!
- E exagerat. N-avem prea mulţi oameni.
In realitate, prima oară cînd am ieşit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel si de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungaţi din gardă şi condamnaţi la doi ani de mină.
Puţin cîte puţin, îmi reluai viaţa normală.
Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît şi un furnal înalt rudimentar. Minereul - de hematită - era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competenţa lui Estranges, prima şarja fu făcută cu mare greutate. Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oţel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forţele, grăbirăm noi această prima şarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm şine şi roţi de vagoane. In apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, in aşa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie.
Pe Tellus temperatura era mereu aceeaşi, o blinda temperatură de primăvară caldă. „Nopţile negre" tot creşteau în durată cu regularitate. La Observator, unchiul meu şi Menard, descoperiseră cinci planete exterioare, dintre care pe cea mai apropiată se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spaţiile dintre aceşti nori se puteau vedea mării şi continente.
Spectroscopul indica prezenţa oxigenului şi al vaporilor de apă. Ea era foarte apropiată de mărimea Pămîntului şi avea doi mari sateliţi. Dorinţa de a-şi extinde cuceririle este atît de profund ancorată în sufletul oamenilor, încît noi, sărmane fragmente de umanitate, nesiguri încă de a putea vieţui, noi ne bucurarăm de a avea ca vecină o planetă locuibilă pentru noi!
Lîngă mină, sub protecţia garnizoanei, defrişasem cam vreun hectar din pamîntul tellurian, pentru experimentare. Era un pămînt uşor, bogat în humus şi format din descompunerea plantelor de aci, care băteau în cenuşiu. Am pus imediat să se semene pe el grîu din diferite soiuri, cu toată dezaprobarea ţăranilor, care argumentau că „nu era anotimpul potrivit". Michel a trebuit să-şi sacrifice o după-masă întreagă pentru a-i convinge că pe Tellus nu existau anotimpuri în sensul terestru al cuvîntului, şi că deci era cu atît mai bine pentru noi să semănăm acum, decât mai tîrziu.
In cursul defrişării avurăm de luptat cu şerpii turtiţi, din care noi găsisem unul mort în descompunere, atunci cînd făcusem prima noastră explorare. Ţăranii îi numiră „vipere" şi acest nume le-a şi rămas, cu toate că nu aveau nimic comun cu viperele terestre. Mărimea lor varia de la 50 de centimetri, pînă la 3 metri, şi cu toate că nu erau propriu-zis veninoşi, ei erau totuşi foarte primejdioşi. Mandibulele lor puternice şi scobite pe dinăuntru injectau în pradă un lichid digestiv foarte activ, care producea, dacă ajutorul nu era grabnic, un fel de gangrena, o lichefiere a ţesuturilor ce provoca moartea, sau în orice caz pierderea membrului înţepat. Din fericire, aceste animale foarte agresive şi foarte agile erau rare. Un bou fu înţepat şi muri; un om nu-şi datoră salvarea decît norocului că Massacre şi Vandal erau de faţă. Ei legară imediat foarte strâns locul înţepat şi amputară piciorul atins. Acestea fură singurele lor victime.
Primele vietăţi în mari cantităţi la suprafaţa lui Tellus fură furnicile. Vandal descoperi un muşuroi din aceste furnici mari şi brune, al căror nume l-am uitat, în apropierea minei de fier. Ele se înnebuneau după un soi de gumă pe care o secretau plantele cenuşii. Coloniile se înmulţiră cu repeziciune, şi griul nostru abia îşi scotea capul lui verde, că noi găsirăm din ele peste tot. In lupta pe care ele o avură cu nişte mici „insecte" în societăţi telluriene, ele biruiră cu uşurinţă.
Acela a fost un timp paşnic, după asprele noastre începuturi. Munca ne absorbea toate zilele, încetul cu încetul ceea ce păruse imposibil se realiza. Mai multe luni trecură. Avurăm prima noastră recolta de grîu, minunată pe hectarul defrişat din Tellus, bună pe cîmpiile noastre terestre. Grîul părea că se aclimatizează foarte bine. Şeptelul nostru creştea şi el, dar chestiunea lipsei păşunilor nu se punea încă. Plantele terestre păreau a învinge plantele autohtone. Existau deja păşuni mixte care se întindeau şi de o parte şi de alta şi era straniu vezi pătlagina noastră cum înconjura vreun arbus prăfuit cu foile ca de zinc.
Avui atunci răgazul de a reflecta profund la nou meu destin. Imediat după cataclism resimţisem disperarea cea mai cumplită, impresia că eram exilat pentru totdeauna, fiind despărţit de prietenii mei prin distanţe formidabile, pe lîngă care oricare dintre distanţele terestre erau neant. Apoi simţisem oroarea de a fi fost zvîrlit într-o lume necunoscută, populată de monştri. Dar urgenţa de a acţiona, războiul civil, organizarea necesară, rolul de şef în care fusesem împins, acaparaseră cu totul mintea şi gîndurile mele. Şi acum descopeream cu stupoare că ceea ce predomina în mine era bucuria aventurii, o dorinţă nesăbuită de a merge să văd ce se află şi dincolo de zări.
Expuneam toate acestea Martinei, într-o zi, cînd mergeam amîndoi spre Observator. Michel cu dînsa nu mai lucrau de loc acolo. Ei îşi împărţeau timpul între „obligaţiile sociale" şi predarea ştiinţelor unui mic păstor, Jacques Vid care se dovedise a avea o inteligenţă cu mult deasupra celor obişnuite. Iar eu îi predam geologia, Vandal biologia, şi fratele meu istoria Pămîntului. De atunci încoace, cu trecerea anilor, el a devenit un mare savant şi, după cum ştiţi şi voi, este astazi vicepreşedintele Republicii.
Dar să nu anticipăm.
- Şi cînd mă gîndesc, zisei eu către Martine, că vărul meu Bernard dorise să mă ia cu el în zborul lor interplanetar şi eu refuzam de fiecare dată, zicînd că voiam mai întîi să-mi termin studiile! In realitate, îmi era frică, acesta este adevărul! Eu, care aş fi fost în stare să mă duc pînă la capătul Pămîntului pentru a căuta o fosilă, simţeam o adevărată oroare la gîndul de a părăsi Pămîntul pentru un zbor interplanetar! Şi cînd colo, iată-mă pe Tellus - şi încă încîntat de a mă afla aici! E caraghios, nu?!...
- Pentru mine e şi mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spaţiului curb. Şi iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!
Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.
- Hait! Din nou bestiile acelea infecte. In adăpost!
Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver şi de cuţit, şi o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.
Alergarăm într-acolo fără să ne ruşinăm de loc. Forţai pe Martine să intre în adăpost şi eu rămăsei în pragul uşii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.
- Ah! Dumneavoastră sînteţi, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?
- Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Intraţi.
- Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de aceşti monştri infernali?!
- Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au şi sosit. Intraţi odată, mai repede, nu sînteţi înarmat!
Deasupra noastră, foarte sus, un nor verde se deplasa. Foarte aproape de el, dar puţin mai jos, mici fulgi negri şi împînziră cerul: rachetele.
- Tirul prea scurt! Ah! Aşa. Acum e mai bine!
Salva următoare făcuse explozie în plin. După cîteva secunde, fîşii de carne verde căzură ca ploaia în jurul adăpostului nostru. Lăsînd uşa întredeschisă, intrai din nou în adăpost. Căci şi după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Inăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înţelegînd primejdia ce le ameninţa dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3. Din uşă le văzui dînd ocol unei locomotive ermetic închise. Izbucnii în rîs: mecanicul dăduse drumul unui val de abur de 100°, spre marea teroare a hydrelor.
Rîdeam încă, aruncînd o privire de jur împrejur. La sud, în sat, împuşcăturile pocneau şi, în piaţa Fîntînii, cîteva hydre moarte zăceau la pămînt. Deodată cerul păru că se întunecă: sării înăuntru şi trîntii uşa. O hydră trecu drept deasupra acoperişului. Inainte ca eu să fi avut timpul să introduc ţeava puştii mele în crenelul fortificaţiei, monstru era departe. Un ţipăt scos de Martine mă făcu să sar în sus.
- Jean! Aici, repede!
Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deşi în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit şi folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa. Văzui această scenă ca într-o străfulgerare şi mă repezii afară în întîmpinarea copilului. Hydră se înălţase în aer şi începea să coboare cu iuţeală asupra băiatului.
- Culcă-te la pămînt!
Copilul înţelese şi se lipi de pămînt, astfel că hydră nu-l putu nimeri. Trăsei o rafală de vreo zece gloanţe, de la cincizeci de metri. Bestia sări în sus, vira şi reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonţ, arma se bloca.
Dacă aş fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma şi scosei revolverul. Hydra tocmai sosea.
Atunci, gîfîind, ridicol şi sublim, se repezi preotul, cu poalele anteriului ridicate. El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viaţa lui. Iar atunci cînd hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, şi stătea în picioare, cu braţele încrucişate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu ţepuşa ei otrăvită. Reuşind în sfîrşit să-mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuşi, peste corpul victimei sale.
Cît cuprindeai cu ochii nu se mai zărea nici o altă hydra. Impuşcăturile încetaseră în sat. Cîteva pete verzi pluteau, sus pe cer. Scosei cadavrul preotului. Un centimetru cub din otrava hydrei omora un bou şi bestia injecta din otrava ei, de fiecare dată, cel puţin de zece ori mai mult! Marine luă copilul leşinat în braţele ei robuste şi coborîrăm în sat.
Locuitorii dădeau la o parte baricadele ce-şi ridicaseră la uşile caselor. Pe cînd soseam, copilul îşi reveni din leşin şi cînd Martine îl dădu marnei sale, el putea chiar să meargă.
Găsii pe Louis posomorit în Piaţa Fîntînii.
- Proastă zi. Doi morţi aici: Pierre Evreux şi Jean Claude Chart. N-au vrut să se adăpostească pentru ca să poată trage mai bine.
- Trei morţi, zisei eu.
- Cine este cel de al treilea?
Il pusei la curent cu cele întîmplate.
- Ei bine, află că nu-mi prea plac popii, dar acesta a murit ca un erou! Propun ca acestor trei morţi să le facem funeralii solemne.
- Fie, cu toate că lor n-o să le mai facă nici cald, nici rece.
- Trebuie să ridicăm moralul celorlalţi. Avem prea mulţi oameni care se tem groaznic de monştrii aceştia. Şi cu toate acestea, noi am ucis treizeci şi două de hydre!
Din sala Consiliului telefonai unchiului meu pentru a-i spune că sîntem teferi. A doua zi avu loc înmormîntarea. Louis pronunţă un scurt discurs la mormîntul lor, preamărind sacrificiul celor trei oameni. De la cimitir mă reîntorsei împreună cu Michel şi Martine. Pe cînd o apucasem pe un drum mai scurt, peste cîmpuri, dădurăm de cadavrul unei hydre care bara drumul. Animalul era enorm, trebuie să fi măsurat peste 6 metri în lungime, în afară de tentacule. Ii dădurăm ocol. Martine era groaznic de palidă.
- Ce este, surioara? o întrebă Michel îngrijorat. Doar nu mai este nici o primejdie acum!
- Oh! Michel, mi-e frică! Lumea de aci e prea sălbatică, prea necruţătoare pentru noi! Monştrii aceştia verzi ne vor ucide pe toţi, pînă la unul, cu timpul!
- Nu cred asta, spusei eu. Armamentul nostru se perfecţionează pe zi ce trece. Ieri, cu mai multă prudenţă, n-am fi avut nici o victimă, în fond noi nu sîntem ameninţaţi de primejdii mai mari decît acelea la care erau expuşi hinduşii din partea tigrilor şi şerpilor.
- Pentru şerpi există seruri. Iar cît despre tigri, ei bine, aceia erau tigri, adică animale nu prea mult deosebite de noi. Dar să fii digerat în propria ta piele de aceşti polipi verzi, oh! Ce oroare! Apoi adăugă în şoaptă: Mi-e frică.
O reconfortarăm cît puturăm mai mult. Dar ajungînd în sat, văzurăm că ea nu era singura înspăimîntată. Trenul cu minereu de fier era opri şi mecanicul vorbea cu un ţăran.
- Ehei, zicea acesta, ţie puţin îţi pasă. In cabina ta închisă domneşti. Dar noi, pînă să ne dejugăm boii şi pînă să-i adăpostim, pînă să intram şi noi într-un adăpost, hydrele au timp să ne ucida de zece ori! Poate să tot sune ea, sirena, că totdeauna sună prea tîrziu! Şi te asigur că de fiecare dată cînd plec să lucrez la cîmp, îmi fac rugăciunea. Nu sînt liniştit decît la mine acasa. Ba, nici măcar acolo!
Auzirăm în acea zi nenumărate conversaţii de soiul acesta. Chiar şi unii muncitori din uzină, care lucrau totuşi adăpostiţi, cedau în faţa panicii generale, înspăimântaţi şi ei la rîndul lor! Dacă hydrele ne-ar fi atacat zilnic, nu ştiu zău ce s-ar fi întîmplat. Din fericire, ele nu mai făcură nici o incursiune înainte de marea bătălie şi, încetul cu încetul, tensiunea spiritelor scăzu atît de mult, încît am fost nevoiţi uneori să pedepsim pe paznicii prea neglijenţi.