Robinsonii Cosmosului - partea a IV-a

PARTEA A DOUA
ROBINSONII SPATIULUI

I
DARIMATURILE

A descrie avalanşa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! In mod inconştient, cu toată strania ei desfăşurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupţii, Şi mă găseam deodată în faţa acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuşi: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Incercam să neg evidenţa.
- Dar... sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, şi Observatorul, şi satul colo, jos!
- Este sigur că stau pe o porţiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neştiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanţă: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, şi aici sînt doi sori!
- Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?
- Nu ştiu nici eu nimic, ţi-am mai spus-o odată. Ne aflam toţi trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt şi am ieşit afară, noi doi, Martine şi cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară şi am fost cu toţii azvîrliţi afară. Ne-am pierdut cunoştinţa şi nu am mai văzut nimic,
- Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munţii dispărînd, ba chiar şi Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară şi eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!
- Şi cînd te gîndeşti că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfăşurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.
- Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Intîrzie cam mult...
- Intr-adevăr, aşa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.
- Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ţi milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?
- Iţi mai repet încă o dată că nu ştiu nimic. Dar cu siguranţă că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.
- Şi atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?
- Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găseşti pe Michel.
Abia făcusem cîţiva paşi, că îl şi văzui. Era însoţit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roşcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician şi celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.
- Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au şi organizat cu repeziciune. Am trimis şi pe muncitorii noştri să-i ajute. Biserica s-a prăbuşit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniţi, dintre care unii destul de grav. 11 morţi, în afară de primar şi de familia sa. Totuşi majoritatea caselor au rezistat.
- Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.
- Puţine pagube. Ştiţi, casele astea prefabricate sînt atît de uşoare, încît sînt de neclintit. Cîteva maşini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soţia mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.
- Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.
Apoi, întorcîndu-se către Michel şi către mine:
- Ajutaţi-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniţi cu noi, domnilor.
Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal şi Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu şi Breffort. Massacre îşi pregătea trusa.
- Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.
- Intr-adevăr, răspunse unchiul meu. Aceşti domni tocmai vin de acolo; sînt mulţi răniţi.
Mă aşezai alături de patul lui Paul.
- Cum te mai simţi, prietene?
- Bine. Abia dacă mă doare puţin piciorul.
- Dar Breffort?
- Şi el e mai bine. Şi-a revenit din leşin. Rana lui este mai puţin gravă decît ne-am fi putut teme.
- Atunci, eu cobor în sat, spusei.
- Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceţi-vă şi voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard şi cu mine vom sta de veghe aici.
Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:
- Se cunoaşte oare întinderea catastrofei?
- Nu. Trebuie să aşteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat şi de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.
Strada principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbuşite. Celelalte strazi, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piaţa din centrul satului, unde Primăria şi Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. In aceeaşi clipă, un om se desprinse din acest grup şi veni spre noi.
- In sfîrşit, ne sosesc forţe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simţea atît de mare nevoie!
Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros şi trebuie să fi avut o forţă puţin obişnuită. Avea părul negru şi ochi cenuşii străpungători, ce străluceau pe faţa lui cu trăsături puternice.
Simţii pe loc o vie simpatie pentru el, simpatie pe care evenimentele ulterioare aveau să o transforme într-o prietenie nezdruncinată.
- Unde sînt răniţii? întrebă Massacre.
- In sala de festivităţi. Sînteţi medic? Confratele dumneavoastră va fi tare bucuros dacă îi veţi da o mînă de ajutor.
- Sînt chirurg.
- Un adevărat noroc! Hei, Jean-Pierre! Condu-l pe domnul doctor la infirmerie!
- Merg şi eu cu dumneavoastră, zise Martine. Vă pot fi de folos.
Michel şi cu mine ne alăturarăm acelora care curăţau terenul de darimaturi. Tînărul de adineaori vorbea inginerilor cu însufleţire. Apoi reveni către noi.
- A fost greu să-i conving că cea mai importantă muncă a lor trebuie să fie aceea de a ne procura apă şi electricitate, cît mai urgent posibil. Voiau numaidecît să cureţe şi ei terenul! Dacă nu se folosesc de cunoştinţele lor acum, cînd au s-o facă oare? De fapt, dumneavoastră doi ce profesiune aveţi?
- Geolog.
- Iar eu astronom.
- Bun, asta ne poate fi de folos mai tîrziu. Pentru moment avem alte treburi mult mai urgente. La lucru!
- Mai tîrziu? Ce voiaţi să spuneţi?
- Cred că dumneavoastră trebuie să ştiţi că nu ne mai aflăm pe Pămînt, nu? Nu e nevoie să fii mare savant pentru a-ţi da seama de asta. Oricum e destul de ciudat. Ieri îmi dădeau ei mie porunci, şi azi, eu sînt acela care le-am indicat inginerilor munca pe care o au de făcut!
- Cine sînteţi dumneavoastră? întrebă Michel.
- Louis Mauriere, contramaistru la uzină. Dar dumneavoastră?
- El e Michel Sauvage, iar eu, Jean Bournat.
- Sînteţi rudă cu bătrînul? E un tip foarte reuşit.
In timp ce vorbeam, începusem să curăţăm ruinele unei case. Ni se alăturaseră şi doi muncitori,
- Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.
De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.
- Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?
- Bătrîna Ferrier şi cu fiica ei, o fetişcană frumoasă. Are numai şaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!
Şi ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă şi strigă printre spaţiile libere:
- Curaj! Sosim îndată!
Ascultam cu toţii, plini de teamă.
- Salvaţi-ne mai repede, ne răspunse o voce tinără şi înspăimîntată.
Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăna un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză şi mai mare, chiar cu riscul de a fi striviţi şi reuşirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.
Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînţeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.
O transportarăm la infirmerie şi, cum eram tare flămînzi, ne aşezarăm jos şi începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 şi 17. El răsărise la ora 0.
Deci aici ziua albastră dura cu aproximaţie 14 ore si 30 de minute.
Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roşu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem şi 21 de morţi.
In jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearşafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămaşi fără adăpost. Louis dădu dispoziţie să se monteze unul şi pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.
Ne aşezarăm în faţa unui cort, şi luarăm o cină rece, alcătuită din carne şi pîine, bînd un vin roşu care mie mi se păru cel mai bun din viaţa mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranţa, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puţine cazuri erau grave. El poruncise să fie aduşi aci pe brancarde Breffort şi fratele meu. Amîndoi se simţeau acum mai bine.
- Scuză-mă, aproape leşin de oboseală, îmi zise chirurgul, şi mîine am de făcut o operaţie, care va fi foarte grea în imprejurările în care ne aflăm.
Mă întorsei în cort, şi nu întîrziai să adorm şi eu pe un strat gros de paie. Am fost deşteptat de zgomotul unui motor. Era încă „noapte", adică acea jumătate de zi purpurie pe care voi o cunoaşteţi sub numele de „noapte roşie". Automobilul se afla în dosul unei case prăbuşite. Ii dădui ocol şi văzui pe unchiul meu.
Coborîse după veşti, împreună cu Vandal.
- Ce noutăţi? întrebai eu.
- Nimic. Din lipsă de electricitate cupola este inutilizabilă. Am trecut şi pe la uzină. Estranges mi-a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunţ că sîntem pe o planetă care se învîrteşte în jurul axei sale în 29 de ore şi a cărei axă este puţin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.
- De unde poţi şti asta?
- E simplu. Ziua albastră a durat 14 ore şi 30. Soarelui roşu i-au trebuit 7 ore şi 15 pentru a ajunge la zenit. Deci durata totală a nycthemerului (Unitate fiziologică pentru măsurarea timpului care cuprinde un ciclu de o zi şi o noapte) este de 29 de ore. Pe de altă parte, zilele şi „nopţile" sînt egale, şi totuşi noi nu ne aflăm la ecuator, asta e sigur; am putea fi mai degrabă, cam pe la 45° latitudine nordică. Din asta deduc deci că axa planetei este foarte puţin înclinată, afară numai de cazul că noi am fi căzut aci tocmai în timpul echinoxului. Soarele roşu este exterior orbitei noastre, şi se învîrteşte, probabil, ca şi noi, în jurul soarelui albastru. Deci am sosit aci într-un moment în care cei doi sori sînt în opoziţie cu noi. Mai tîrziu, trebuie să ne aşteptăm să fim luminaţi uneori de ambii sori în acelaşi timp, iar altădată de nici unul. Vom avea deci nopţi negre, sau mai de grabă nopţi numai cu lună.
- Cu lună? Există oare aci vreuna?
- Priveşte cerul!
Ridicai ochii. Palide, pe cerul niţel roşu, se aflau două lune, una cu mult mai mare decît vechea noastră lună terestră, cealaltă cam de mărimea ei.
- Pînă mai adineaori erau chiar trei lune, reluă unchiul meu. Cea mai mică a şi apus.
- Cit timp va mai dura oare „noaptea" aceasta?
- Abia o oră. La uzină, au venit cîţiva fermieri din împrejurimi. Au fost puţine victime. Dar mai departe...
- Ar trebui să mergem să vedem ce este şi pe acolo, zisei eu. Voi lua automobilul dumitale şi voi pleca împreună cu Michel şi cu Mauriere. Trebuie să ştim pînă unde se întinde teritoriul nostru.
- Atunci, vin şi eu cu voi.
- Nu, unchiule. Ai piciorul scrîntit. Putem avea vreo pană, şi astfel să fim obligaţi să mergem pe jos. Vom da doar o raită ultrarapidă. Mai tîrziu...
- Fie. Atunci, ajută-mă să cobor şi du-mă la infirmerie. Vi, Vandal?
- Tare mi-ar fi plăcut să iau şi eu parte la acest raid, zise biologul. Presupun că partea terestră nu este prea întinsă, şi că dumneavoastră aveţi intenţia de a-i da ocol de jur împrejur, nu?
- In măsura în care vom găsi drumuri practicabile. Fie, veniţi cu noi. Vom găsi o faună necunoscută. Acest raid, de altfel, poate fi primejdios, şi experienţa dumneavoastră căpătată în Noua Guinee ne poate fi de folos.
Deşteptai pe Michel şi pe Louis.
- Bine, mergem, ne spuse Louis, dar trebuie, mai întîi, să vorbesc cu unchiul dumneavoastră. Domnule Bournat, aţi vrea dumneavoastră, în lipsa noastră, să daţi dispoziţii să se facă recensămîntul populaţiei şi al proviziilor de alimente, arme, unelte etc? De cînd a murit primarul, dumneavoastră sînteţi aci singurul de care vor să asculte toţi. Vă aflaţi de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît şi cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu ţină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, şi acela, poate, pentru motivul că n-aţi călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să-l fac să se poarte cum trebuie. Bineînţeles că noi vom fi înapoi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi terminat.
Ne urcarăm în automobil, un model vechi decapotabil, foarte rezistent. Pe cînd mă aşezam la volan, unchiul meu îmi strigă:
- Ascultă, Jean, ia din servieta mea ce am pus eu acolo.
O deschisei şi găsii un revolver militar de calibrul 45.
- Este arma mea de ofiţer de artilerie. Ia-o cu tine, cine ştie cu ce vă puteţi întîlni? In buzunarul uşii automobilului se găsesc două cutii cu gloanţe.
- Asta e o idee bună, zise Louis. N-aveţi şi alte arme?
- Nu, dar cred că trebuie să se găsească puşti de vînătoare în sat.
- Aveţi dreptate. Opriţi-vă la moş Boru. Este un fost subofiţer din armata colonială si un vînător îndrăcit.
Scularăm din somn pe moş Boru, şi în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester şi două puşti de vînătoare, cu cartuşe de alice.
Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est. Urmarăm drumul atît cit se putu; pe alocuri, el era tăiat de falii supărătoare, dar cu deschideri mici, astfel că reuşirăm, de fiecare dată, să trecem. O prăbuşire mai adîncă ne opri în loc timp de o oră. După trei ore de la plecare, ajunserăm jntr-o zonă haotică: cît vedeai, cu ochii, numai munţi prăbuşiţi, imense îngrămădiri de pămînt, stînci, pomi.
- Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Michel. Să mergem pe jos.
Lăsînd în drum maşina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, şi intrarăm în zona devastată.
Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeş-balmeş de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terţiară, amestecate în aşa hal, încît descoperii, pe o porţiune de numai cîţiva metri un trilobit (fosilă caracteristică pentru era paleozoică), un amonit cenomanian [fosilă caracteristică perioadei cretacice era mijlocie (mezozoic)] şi numuliţi [fosile caracteristice pentru terţiarul vechi].
Louis şi Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoţînd strigăte de uimire.
In citeva clipe, Michel si cu mine ii ajunseram. Cit puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlastina cu ape uleioase, populata de o vegetatie formata din ierburi ţepene ce băteau în cenuşiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru şi grandios. Vandal îşi luă binoclul, şi privind prin el făcu înconjurul orizontului.
- Se văd munţi, zise el.
Imi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.
In jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul ţîşnise grămadă ca nişte colaci, dînd peste cap vegetaţia şi, îngropînd-o. Cu mare precauţie, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaştina părea adîncă şi apa ei era sălcie.
- Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici peşti, nici păsări.
- Ia priviţi colo, zise Michel.
El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o fiinţă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieşită în afară, la una din extremităţi, era înconjurată de o coroana de şase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafaţă, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se şi cufundă în apă.
Inainte de a ne înapoia la maşină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaştină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus şi era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificaţie.
Găsirăm farurile automobilului aprinse.
- Totuşi, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în maşină!
Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de paşii noştri.
Intorsei butonul ca să sting farurile şi scosei o exclamaţie: maneta era mînjită cu o substanţă lipicioasă şi rece, ca balele de melc.
Ne întoarserăm pînă la o ramificaţie a drumului care se îndrepta spre nord, şi, foarte curînd, furăm opriţi de nişte munţi prăbuşiţi.
- Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat şi să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.
Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul şi cu institutorul. Anunţarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi şi o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; ţăranii îşi îngrijeau vitele, şi îşi vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîţiva kilometri mai departe, am fost din nou opriţi de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică şi în mijlocul ei se înălţa un mic munte intact, îl urcarăm, şi puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Şi aici, o mlaştină mărginea „pămîntul". Deoarece se lăsa noaptea roşie, ne culcarăm la o fermă, epuizaţi de urcuşurile făcute. După şase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriţi în loc de o mlaştină, ci de o mare, jalnic de pustie.
Apoi plecarăm spre sud. „Pămîntul" se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.
Eram totuşi obligaţi să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colţ crutat. Aci era o vîlcea, înconjurată de păşuni şi păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălţa un mic castel, înspre el ducea o alee umbrită. Intrai cu maşina pe această alee, şi observai o tăbliţă : Intrarea interzisă, proprietate particulară.
- Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările...
Tocmai ajunsesem în faţa castelului, cînd, la intrare, apărură un tînăr şi două tinere fete. Trăsăturile tînărului exprimau o uimire amestecată cu furie. Era destul de înalt, brun, solid, frumos. Una dintre tinere, cea mai frumoasă, era evident sora lui. Cealaltă mai în vîrstă, era într-adevăr prea blondă pentru ca să fi avut părul natural. Tînărul coborî cu repeziciune treptele scării de intrare:
- Nu ştiţi să citiţi?
- Gîndeam că, începu Vandal, în asemenea împrejurări...
- Nu mă interesează nici un fel de împrejurări! Aci este o proprietate particulară şi nu vreau să văd intrînd la mine nici un nepoftit.
Pe vremea aceea, eram tînăr, repezit şi prea puţin politicos.
- Ia ascultă, viţeluşule, venisem să vedem dacă nu cumva acest glorios castel, care probabil nu a aparţinut strămoşilor dumitale, se va fi dărîmat peste ceea ce îţi serveşte drept cap! Şi ne primeşti în felul acesta?
- Ieşiţi afară din proprietatea mea, urlă el, sau de nu, pun să vă zvîrle afară pe voi cu hodorogitura voastră cu tot!
Voiam să sar jos, cînd Vandal interveni:
- N-are nici un rost să ne certăm. Vom pleca fără păreri de rău. Dar, dă-mi voie, tinere, să te avertizez că sîntem pe o altă lume, şi că banii dumitale riscă să nu aibă curs aci...
- Dar ce s-a întîmplat?
Un om în floarea vîrstei, cu umeri laţi, tocmai apăruse, urmat de o duzină de indivizi destul de puţin simpatici ca înfăţişare.
- Uite, tată, oamenii aceştia au intrat aci fără încuviinţarea noastră, şi...
- Taci din gură, Charles! Apoi, adresîndu-se lui Vandal: Vorbeaţi de o altă lume. Care e situaţia ?
Vandal îl informă.
- Aşadar, nu mai sîntem pe Pămînt? Este foarte interesant. Sîntem într-o ţară virgină?
- Pentru moment, trebuie să vă spun că din toată această lume, noi n-am văzut decît o mlaştină în cele două direcţii în care am mers, şi o mare în cea de a treia direcţie. Ne-a mai rămas să explorăm şi cea de-a patra direcţie, aceasta în care vă aflaţi dumneavoastră, dacă, bineînţeles, fiul dumneavoastră o permite!
- Charles este tînăr şi nu a ştiut nimic despre aceste evenimente. Noi n-am înţeles absolut nimic din tot ce s-a întîmplat. Credeam mai întîi că este un cutremur de pămînt. Dar cînd am văzut cei doi sori şi cele trei lune... Vă mulţumesc că ne-aţi explicat situaţia. Vă rog să poftiţi să luaţi o gustare cu noi...
- Mulţumim. Dar nu avem timp.
- Ba da! Vă rog! Ida, dă poruncă să se pregătească...
- Cu toată sinceritatea, vă rog să ne credeţi că nu avem timp, zisei eu. Trebuie să mergem măcar pînă la margine, şi să ne reîntoarcem în sat chiar în astă-seară...
- In cazul acesta nu mai insist. Am să vin mîine să văd rezultatul explorărilor dumneavoastră.
Pornirăm din nou la drum.
- Nu sînt prea simpatici oamenii aceştia, zise Michel.
- Eh! nişte ticăloşi grosolani, zise Louis. Nu-i ştiţi? Aceştia sînt Honnegerii. Elveţieni - după cum pretind ei. Miliardari, îmbogăţiţi din traficul cu arme. Fiul e mai rău decît tatăl. Şi e convins că toate fetele îi vor cădea în braţe, de dragul banilor lui. N-avem noroc! Mai bine ar fi fost striviţi ei, în locul bunului nostru primar!
- Şi frumoasa blondă?
- Este Madeleine Ducher, zise Michel. O actriţă de cinema, mai celebră prin aventurile ei scandaloase decît prin arta sa. Fotografia ei se afla în toate jurnalele.
- Şi duzina de indivizi cu mutre de puşcăriaşi?
- Probabil simbriaşi, care să le ajute la matrapazlîcurile lor, zise Louis.
- Tare mă tem că oamenii aceştia ne vor da de furcă, declară, pe gînduri, Vandal.
Pătrunserăm într-o altă zonă moartă. Ne trebuira patru ore de mers pentru a o străbate, dar de data aceasta avurăm plăcerea să vedem că ea se termina la capăt cu întinderi mari de pămînt sănătos.
Mă simţii mişcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetaţie necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis şi Michel, mai puţin impresionabili, mi-o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante. Erau nişte ierburi verzui, aspre şi tăioase, fără inflorescenţă, arbuşti cu tulpinele foarte drepte şi cu scoarţa de un cenuşiu metalic.
Avurăm de asemenea prilejul să examinăm şi un reprezentant al faunei de aici. Louis fu acela care-l descoperi. Avea forma unui şarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb şi nevertebrat. „Capul" îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuţite şi tăioase, tubulare, asemânîndu-se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N-avea nici un corespondent în fauna terestră. Părea uscat. Observai cu interes că tegumentul său avea un orificiu ciopîrţit, în jurul căruia se uscaseră balele strălucitoare. Vandal ar fi dorit tare mult să ia cu el acest soi de document. Dar examinîndu-l mai de aproape, noi văzurăm - şi mai ales simţirăm - că numai tegumentul era uscat şi că interiorul era în plină descompunere. Ne mulţumirăm deci să-l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii şi primejdioase, băturăm în retragere şi o apucarăm din nou pe drumul satului.
Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.