Robinsonii Cosmosului - partea III-a

II
CATACLISMUL
Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blînda. Soarele ce apunea înroşea munţii înalţi, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese „la faţa locului". Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munţilor, stelele scînteiau.
Răcoarea nopţii ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram aşezat cu faţa spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deşi a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnuleţe ce adăposteau lunetele accesorii. Invitaţii se răzleţiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să ştiu de ce, mă simţeam fericit şi uşor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, şi mă simţeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.
La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.
- Şeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.
- Cît e ceasul? întrebai eu.
- 11 şi 36.
Se ridică, şi spre uluirea lui şi a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanţă.
- Dar... nu mai cîntăresc nimic!
Mă ridicai şi eu, şi cu toate precauţiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.
- Ah! Dar ce înseamnă asta! Izbucnirăm toţi deodată în exclamaţii de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toţii furăm învîrtiţi prin sală, ca nişte fire de praf măturate de vînt. Şi am avut toţi aceeaşi senzaţie înspăimîntătoare, de vid interior, de ameţeală, de pierdere aproape totală a noţiunii de sus şi jos. Agăţîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!
Stelele păreau că dansează o sarabandă deşuchiată, aşa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăşi apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.
- Priviţi! strigai eu.
- A sosit sfîrşitul lumii, gemu Massacre.
- Şi eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrşitul, îmi suflă Michel. Şi am simţit cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.
Lăsai ochii în jos, obosiţi de dansul stelar.
- Munţii!
Vîrfurile munţilor dispăreau! Cei situaţi mai aproape erau încă intacţi, dar cei mai îndepărtaţi, colo la stînga, fuseseră retezaţi tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuţitul. Şi toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!
- Sora mea! ţipă deodată Michel cu o voce răguşită şi se repezi spre uşă.
Il văzui urcînd, cu paşi imenşi şi nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzaţia de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriaşă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.
Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamaţiile înăbuşite ale tovarăşilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri şi Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaş, arătîndu-şi straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Şi totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume. In clipa următoare, cu un zgomot asurzitor, cataclismul fu deasupra noastră. Casa se zgudui ca zgîlţîită. Mă agăţai strîns de o mobilă. Fereastra se sparse în ţăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forţă nemaipomenită, de-a valma cu tovarăşii mei, rostogolit pe pantă, izbindu-mă de pietre şi de arbuşti, zguduit, simţind că mă înăbuş şi sîngerînd abundent din nas. Cîteva secunde încă şi totul luase sfîrşit. Mă pomenii la 500 m mai jos, în mijlocul a tot soiul de rămăşiţe împrăştiate: rămăşiţe de lemn, de geamuri, de ţigle. Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Şi era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii şi zării un soare micşorat, roşietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectaţi de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.
Primul meu gînd fu îngrijorarea pentru soarta fratelui meu. El zăcea pe spate, la cîţiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a-mi simţi din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închişi şi îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el îşi reveni din leşin.
- Mai sîntem încă în viaţă?
- Da, tu eşti rănit, dar nu e ceva grav. Mă duc să văd ce-i cu ceilalţi.
- Du-te!
Vandal se şi ridicase. Massacre avea vînătăi sub ochi, dar asta era tot ce păţise. El se îndreptă spre Paul, îl examina.
- Nu e mare lucru. Legătura este aproape de prisos. Nici o arteră importantă atinsă.
Breffort era mult mai grav rănit. Primise o lovitură în cap şi zăcea leşinat.
- Trebuie să-l îngrijim de urgenţă, zise chirurgul. Am tot ce-mi trebuie la unchiul dumitale.
Privii casa. Rezistase destul de bine. O parte din acoperiş lipsea, ferestrele erau sparte şi obloanele smulse, dar restul părea intact. Transportînd pe Breffort şi pe fratele meu, intrarăm înăuntru, mobilele răsturnate aruncaseră afară pe parchet tot conţinutul lor.
De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare şi-l întinserăm pe ea pe Breffort, Vandal îi ajută lui Massacre.
Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Uşa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mişcare acolo.
- Mă duc să văd, zisei eu şi plecai şchiopătînd. Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moş Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la faţă şi sîngera abundent, îl trimisei să fie pansat şi îngrijit. Ajuns la Observator, urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. In birou, Menard îşi potrivea ochelarii cu un aer mirat.
- Unde-i unchiul meu? îi strigai.
In timp ce-şi freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :
- Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară şi acum nu ştiu unde sînt.
M-am repezit afară strigînd:
- Unchiule! Michel! Martine!
Un „ohe" îmi răspunse. In dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.
- Are glezna scrîntită, îmi explică Martine.
- Şi Michel?
Cu toată gravitatea situaţiei, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîşiată.
- S-a dus să aducă apă de la izvor.
- Ei bine, unchiule, cum îţi explici dumneata toate acestea?
- Ce vrei să-ţi spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalţi ce fac?
Il pusei la curent.
- Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat şi acolo, reluă el.
- Din nenorocire, soarele apune.
- Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.
- Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.
- Ah! Vrei să vorbeşti de acest biet lampion arămiu? Priveşte mai bine în spatele tău!
Mă întorsei şi văzui un soare albăstrui strălucitor, în dosul munţilor prăbuşiţi. Trebuia să mă plec în faţa evidenţei: ne aflam pe o planetă care poseda doi sori.
Ceasul meu arăta ora 0 şi 10 minute.