I
CATACLISMUL
SEMNELE PREMERGĂTOARE
In primul rînd să vă spun cine sînt. Pentru voi, urmaşii mei direcţi, precizările sînt inutile. Dar în curînd copiii voştri, apoi copiii copiilor voştri vor uita pînă şi faptul că eu am existat cîndva.
Eu însumi cunosc atît de puţine lucruri despre propriul meu bunic!
In acea zi de iulie 1975 tocmai se încheiase cel dintîi an al meu în funcţia de asistent la laboratorul de Geologie al Facultăţii de ştiinţe din Bordeaux, un oraş al Pămîntului. Aveam pe atunci douăzeci şi trei de ani şi, fără să fiu frumos, eram un tînăr bine dezvoltat. Dacă statura mea de azi, micşorată de bătrîneţe, arată jalnic în lumea de aici, cu tineri uriaşi, pe Pămînt înălţimea mea de un metru optzeci şi trei şi umerii mei laţi impuneau. Pentru voi un metru optzeci şi trei nu este decît o statură mijlocie!
Dacă vreţi să cunoaşteţi înfăţişarea mea de atunci, uitaţi-vă la primul meu nepot, Jean. Ca şi dînsul şi eu eram brun, cu nasul mare, cu mîini mari şi ochi verzi.
Fusesem foarte fericit de numirea mea. Reveneam deci în acelaşi laborator în care, cu cîţiva ani înainte, desenasem primele mele fosile. Aveam să mă distrez de aci înainte cu erorile pe care le comiteau studenţii, confundînd două forme învecinate, care pentru un ochi exersat se diferenţiau imediat.
Sosise aşadar iulie. Examenele se terminaseră şi mă pregăteam să plec împreună cu fratele meu Paul să petrecem o parte din vacanţă la unchiul nostru Pierre Bournat, directorul Observatorului recent construit în Alpi, a cărui oglindă uriaşă, cu o deschidere de 5 m şi 50, avea să permită astronomilor francezi să se ia la întrecere cu colegii lor americani, avînd acum arme egale.
Unchiul nostru avea să fie secondat în lucrările sale de adjunctul său, Robert Menard, un om de patruzeci de ani, cu o înfăţişare ştearsă, deşi prodigios de savant - cît şi de o armată de astronomi, calculatori şi tehnicieni, care nu sosiseră încă, ori se aflau în misiune sau în concediu cînd se produse cataclismul.
El nu avea pe lîngă dînsul, în acest moment, în afară de Menard, decît pe cei doi elevi ai săi, Michel şi Martine Sauvage, pe care eu nu-i cunoscusem încă.
Michel a murit acum şase ani, iar Martine, bunica voastră, m-a părăsit de numai trei luni, după cum ştiţi.
La acea epocă, eram departe de a bănui sentimentele care aveau să ne unească într-o zi.
La drept vorbind, cu firea mea mai degrabă singuratică şi bucuros de a fi împreună cu unchiul şi cu fratele meu - căci Menard nu conta - îi consideram pe cei doi drept nişte intruşi ce ne stinghereau, cu toate că erau tineri, sau poate că tocmai de aceea: Michel avea atunci treizeci de ani şi Martine douăzeci şi doi.
Exact la 12 iulie 1975, la orele 16, luai cunoştinţă de primele semne premergătoare cataclismului.
Terminasem tocmai de făcut valizele, cînd cineva sună la uşă.
Deschisei, şi mă aflai faţă în faţă cu vărul meu Bernard Verilhac, care era şi el tot geolog, ca şi mine.
Cu trei ani în urmă, el făcuse parte din prima expediţie Pămînt - Marte. Apoi plecase din nou, cu un an în urmă.
- De unde vii, de data aceasta? îl întrebai eu.
- Am făcut un mic tur circular, fără escală, pînă dincolo de orbita lui Neptun. Ca o cometă.
- In atît de puţin timp?
- Paul a perfecţionat serios vechea noastră astronavă, Rosny, şi acum ea zboară cu 2000 de kilometri pe secundă, fără nici o sforţare.
- Şi aţi făcut vreo treabă?
- Bineînţeles! Am făcut o sumedenie de fotografii extraordinare. Dar reîntoarcerea a fost grea.
- Accident?
- Nu. Am avut o deviere. Atît Paul cît şi Claude Rommier, astronomul de pe bord, pretind că totul s-a petrecut ca şi cînd o enormă masă solidă, dar invizibilă, s-ar fi strecurat în sistemul solar. Este adevărat că Sigurd e de altă părere şi că Mac Lee, ziaristul nostru, pretinde că sărbătorisem prea mult trecerea dincolo de orbita neptuniană, cînd au fost făcute calculele de întoarcere.
Se uită la ceas:
- 4 şi 20. Trebuie să te părăsesc. Vacanţă plăcută! Cînd vii şi tu cu noi? Obiectivul viitor: sateliţii lui Jupiter. Şi, ştii, va fi de lucru pentru doi geologi - ba chiar şi pentru mai mulţi! Vei avea cu acest prilej un interesant subiect de teză, destul de nou, cred. Mai vorbim noi despre asta. Am de gînd să trec vara aceasta să-l văd pe unchiul tău.
Uşa se închise în urma lui. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Scumpul meu prieten Bernard! Desigur va fi murit. Ar avea acum 96 de ani. Ce-i drept, el pretindea că Marţienii cunoşteau secretul de a face ca oamenii să trăiască de două ori mai mult, la ei. Poate că şi el trăieşte încă, departe, în Spaţiu. Dacă ar fi ştiut ce avea să mi se întîmple, fără îndoială că nu m-ar fi părăsit!
Luarăm trenul, fratele meu şi cu mine, chiar în aceiaşi noapte. Pe la orele 4 după-amiază, a doua zi, ajunserăm la gara... puţin importă numele, pe care nu 1-am notat şi pe care nu-1 mai pot regăsi în memorie. Era o gară mică şi neînsemnată. Eram aşteptaţi.
Stînd rezemat de un automobil, un tînăr înalt şi blond, mai înalt decît mine, ne făcu semn. El se prezentă:
- Michel Sauvage. Unchiul dumneavoastră vă roagă să-l scuzaţi că n-a venit, dar este reţinut de o lucrare importantă şi urgentă.
- Din nou prin nebuloase? întrebă fratele meu.
- Prin nebuloase, nu. In Univers poate. Aseară am vrut să fotografiez constelaţia Andromeda pentru o supernovă recent descoperită acolo. Am fixat deci telescopul cel mare conform calculelor şi, din fericire, am aruncat o privire, din curiozitate, prin
„cercetător", mica lunetă care se reglează paralel cu telescopul cel mare. Constelaţia Andromeda nu mai era la locul ei! Am găsit-o la 18 grade distanţă de poziţia ei normală!
- Ce spui? exclamai eu peste măsură de interesat. Bernard Verilhac mi-a spus ieri...
- S-a şi reîntors? mă întrerupse Michel.
- Da, de dincolo de orbita lui Neptun. El mi-a spus deci că se dovediseră greşite calculele lor, sau că ceva îi deviase de la traseul lor, la reîntoarcere.
- Acest fapt îl va interesa mult pe domnul Bournat.
Bernard va trece negreşit vara aceasta pe la Observator. Dar, pînă atunci, îi voi scrie pentru a-i cere amănunte.
In timp ce vorbeam astfel, maşina gonea cu viteză de-a lungul văii. Alături de drum se afla o cale ferată.
- Acum trenul trece prin sat?
- Nu, aceasta este linia construită de curînd pentru uzina de metale uşoare pe care am moştenit-o. Din fericire întregul ciclu de tratare a metalelor se face electric. Dacă s-ar fi produs fum, ar fi trebuit s-o mutăm, sau să mutăm Observatorul.
- Importantă, uzina aceasta?
- 350 de lucrători pentru moment. Dar trebuie să mai sosească - cel puţin de două ori pe atît.
O apucarăm pe drumul în serpetină ce urca spre Observator. La poalele micului pisc pe care era construit Observatorul, într-o vale îngustă şi lungă se ascundea un sătuleţ. Puţin mai sus fusese ridicată aglomerarea formată de uzină şi de casele din prefabricate ale personalului. O linie de înaltă tensiune se întindea pînă în depărtare, prin spatele munţilor.
- Linia aceasta vine de la barajul special construit pentru uzină. Ea ne alimentează şi pe noi, în trecere - ne explică Michel.
Chiar alături de baza Observatorului se înălţau atît casa unchiului meu, cit şi acelea ale asistenţilor săi.
- Ce schimbare, de doi ani încoace! observă fratele meu.
- Astă seară, vom fi mai mulţi la masă: unchiul dumneavoastră, Menard, dumneavoastră amîndoi, sora mea şi cu mine, Vandal biologul...
- Vandal! Dar îl cunosc de cînd eram în faşă! Este un vechi prieten al familiei noastre.
- A venit aici cu unul din colegii lui de la Academie, celebrul chirurg Massacre.
- Ce mai nume pentru un chirurg, glumi fratele meu Paul. Brr! Nu m-aş lăsa operat de el pentru nimic în lume!
- Şi ai greşi. Căci e cel mai iscusit chirurg din Franţa şi poate chiar din întreaga Europă! Mai avem în sfîrşit şi pe unul din prietenii lui care i-a fost în acelaşi timp şi elev - pe antropologul Andre Breffort.
- Breffort, cel cu Patagonii? întrebai.
- Chiar el. Casa, cit e de mare, e plină toată de oaspeţi.
De îndată ce sosirăm, pătrunsei în Observator şi bătui la uşa biroului unchiului meu.
- Intră! strigă el cu un glas tunător. Ah! Tu eşti, zise el pe un ton mai îmblînzit. Se ridică din fotoliu, înălţîndu-şi statura gigantică şi mă cuprinse într-o îmbrăţişare de urs. Parcă îl văd şi acum cu părul şi sprîncenele lui cenuşii, cu ochii de cărbune şi barba mare ca abanosul, răsfirată în evantai pe jiletcă.
Un timid „bună ziua, domnule Bournat", mă făcu să mă răsucesc pe călcîie. Pirpiriul Menard, asistentul, stătea în picioare la masa lui, în faţa unor hîrtii acoperite cu semne algebrice.
Era un omuleţ cu ochelari foarte groşi, cu o bărbuţă de ţap şi cu o imensă frunte brăzdată de cute. Sub această înfăţişare neînsemnată se ascundea un om capabil, care vorbea douăsprezece limbi, extrăgea în gînd rădăcini de necrezut, un om căruia speculaţiile cele mai îndrăzneţe de matematică şi de fizică transcendentală îi erau tot atît de familiare pe cît îmi erau mie orizonturile bordeleze din împrejurimile oraşului natal. In specialitatea aceasta, unchiul meu, care era totuşi un observator şi un experimentator admirabil, nu-i ajungea nici la călcîie, iar ei doi la un loc reprezentau tot ce exista mai de seamă ca specialişti în astronomie şi fizică nucleară.
Clinchetul unei maşini de calculat îmi atrase atenţia înspre celălalt colţ al laboratorului.
- E drept, zise unchiul meu, am uitat să te prezint. Domnişoară, dumnealui este nepotul meu Jean, un aiurit, care n-a ştiut niciodată să facă o adunare exactă. Ruşinea familiei!
- Nu sînt singurul cu această meteahnă, protestai eu. Nici Paul nu e mai tare ca mine în calcule!
- Este adevărat, recunoscu el. Şi cînd te gîndeşti că tatăl lor jongla cu integralele! Insuşirile familiei noastre scad pe zi ce trece, în sfîrşit, să nu le tăgăduim totuşi calităţile. Jean va deveni un foarte bun geolog şi sînt de părere că Paul publică lucrări destul de bune despre Asirieni.
- Despre Hinduşi, unchiule, despre Hinduşi!
- Tot aia e! Jean, îţi prezint pe Martine Sauvage, sora lui Michel, asistenta noastră.
- Ce mai faceţi? zise ea, intinzîndu-mi mîna.
Fîstîcit niţel, îi strînsei şi eu mîna. Mă aşteptam să văd un şoarece de laborator, cu ochelari puşi pe un nas ascuţit. Şi - cînd colo, aveam în faţa mea o superbă fată robustă, clădită ca o statuie greacă, avînd un păr lung şi pe atît de negru, pe cît era de blond părul fratelui ei cu o frunte cam îngustă poate, dar cu nişte splendizi ochi cenuşii-verzi şi o figură cu trăsături descurajant de regulate, atît era de perfectă.
A spune despre ea că era frumoasă, ar fi prea puţin, căci era de o frumuseţe rară, cu mult mai frumoasă decît oricare dintre femeile pe care le văzusem vreodată.
Strmgerea ei de mînă fusese sinceră şi scurtă, apoi se cufundă în calculele ei. Unchiul meu mă trase deoparte.
- Văd că frumuseţea Martine! şi-a produs pe loc efectul, mă ironiza el. Cu toţi se întîmplă la fel. Eu cred că impresia e mai puternică prin contrast cu mediul înconjurător. Şi acum, ai să mă scuzi, dar trebuie să-mi termin cercetările încă înainte de a se însera, ca să fiu gata pentru observaţiile pe care le voi face în noaptea aceasta. După cum ştii nu mi-a sosit încă personalul ajutător. Cinăm la orele 7 şi jumătate.
- Şi sînt atît de importante cercetările acestea? întrebai eu. Michel mi-a spus că se petrec fenomene stranii...
- Fenomene stranii! Ar trebui să spui că aceste fenomene răstoarnă întreaga ştiinţă de pînă acum! închipuieşte-ţi numai: Andromeda situată deodată cu 18 grade mai jos de poziţia ei normală! Din doua, una: sau că această nebuloasă s-a mişcat cu adevărat de la locul ei obişnuit, şi în acest caz, cum alaltăieri ea se afla la locul ei, înseamnă că ea ar fi atins o viteză fiziceşte imposibilă; sau că lumina ei a fost deviată de ceva care nu se găsea acolo alaltăieri - şi aceasta din urmă este atît părerea mea, cît şi a colegilor mei de pe Muntele Palomar. Şi nu numai lumina ei a fost deviată: ci şi aceea a stelelor situate în aceeaşi direcţie, lumina lui Neptun şi poate că de asemenea şi... O singură ipoteză stă în picioare, care să nu fie prea absurdă: ştii - sau mai degrabă tu n-ai cum să ştii - că lumina poate fi deviată de cîmpuri de gravitaţie intensă. Totul se întîmplă acolo ca şi cînd o masă enormă şi-ar fi făcut apariţia între Andromeda şi noi, înăuntrul sistemului solar. Şi masa aceasta este invizibilă! E o presupunere nebunească, imposibilă şi totuşi acest fenomen s-a petrecut cu siguranţă acolo!
- Bernard îmi spunea şi el că la întoarcerea din ultima lor expediţie...
- L-ai văzut? Cînd?
- Ieri.
- Şi s-a întors cînd?
- In noaptea de alaltăieri spre ieri, tocmai de dincolo de orbita lui Neptun. Şi el îmi spunea, deci, că ei suferiseră probabil o deviere la întoarcere...
- De cîte grade? Şi cînd?
- Nu l-am întrebat. A trecut pe la mine doar o clipă. Dar va veni aici în cursul acestei veri.
- Auziţi la el, vorbă! în cursul acestei veri! Buna gluma! Auziţi-l, în cursul verii! Aleargă fuga şi dă-i o telegramă, spune-i să vina imediat aici împreună cu tovarăşii lui şi cu jurnalul lor de bord. Să se ducă degrabă la poştă băiatul grădinarului. Cheia enigmei se află poate la ei! Auziţi la el, în cursul verii! Du-te, aleargă! Mai eşti încă aici?
Plecai imediat şi compusei telegrama pe care micul Benoit porni, tot în fugă, să o ducă în sat, la poştă. Nu voi mai şti niciodată dacă Bernard a primit-o.
După aceea intrai în casa unchiului meu şi acolo întîlnii pe ceilalţi invitaţi, întîi pe Vandal, al cărui elev fusesem, pe cînd îmi pregăteam licenţa; înalt şi adus de spate, el avea părul de un alb-argintiu, deşi abia împlinise patruzeci şi cinci de ani. Imi prezentă pe prietenul său Massacre, un omuleţ brun cu gesturi joviale şi pe Breffort, un găligan lung, osos şi taciturn.
La orele 7 şi 20 precis, unchiul meu şi suita lui sosiră, şi la 7 şi 30 eram cu toţii la masă.
In afară de unchiul meu şi de Menard, amîndoi vizibil preocupaţi, noi ceilalţi eram veseli, chiar şi Breffort care ne povesti cu umor cîte dificultăţi avusese de învins pentru a evita o căsătorie care-1 onora, fireşte, dar care lui îi displăcea, evident, cu fiica unui şef de trib Ona din Ţara de Foc. Cit despre mine, eram ca electrizat de Martine. Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură îngheţată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, îşi scutura părul bogat, dînd capul puţin pe spate şi atunci, pe legea mea, era şi mai frumoasă.
Dar n-aveam să mă bucur prea mult timp de tovărăşia ei, în acea seară. Căci la 8 şi 15 unchiul meu se ridică şi îi făcu semn. Ei plecară împreună cu Menard şi, pe fereastră, văzui cum se îndreptau spre Observator.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu