PARTEA A TREIA
CUCERIREA
I
JUDECATA
Fără alt incident, cei doisprezece supravieţuitori se aliniară pe peluză, cu mîinile la ceafă, după ce aruncaseră armele la pămînt. Ultimii doi duceau pe braţe pe Honneger tatăl, leşinat încă. El fu ţinut sub supraveghere cu multă grijă. Cu mitraliera în mînă, pătrunsei în castel, împreună cu Michel, conduşi de unul din prizonieri. Interiorul era într-o stare jalnică. Picturile maeştrilor, agăţate în rame luxoase pe pereţii salonului, spînzurau jalnic, spintecate. Două stingătoare cu spumă carbonică, golite, dovedeau că un început de incendiu fusese stins cu ajutorul lor.
Găsirăm cadavrul lui Charles Honneger, pe jumătate tăiat în două, în vestibul. In parchet şi in pereţi erau înfipte schije. Pe o scară de piatră in spirală, coborîrăm în pivniţă, a cărei uşă de fier răsuna sub loviturile date în ea de cei dinăuntru.
Abia o întredeschisei că Ida Honneger ţîşni afară. Michel o prinse de mînă.
- Unde te duci?
- Tatăl meu? Fratele meu?
- Fratele dumitale a murit. Iar tată dumitale... Este încă în viaţă.
- Nu aveţi cumva de gînd să-l ucideţi?!
- Domnişoară, zisei eu, vreo zece oameni de ai noştri au murit din cauza lui, fără să mai punem la socoteală şi morţii dumneavoastră.
- Oh! Este îngrozitor. Pentru ce au făcut ei toate acestea? Pentru ce? zise ea, izbucnind în plîns.
- Este încă un mister pentru noi, răspunse Michel. Dar unde sînt tinerele fete pe care ei ni le-au răpit? Şi domnişoara... în sfîrşit, starul de cinema!
- Mad Ducher? Aici, în pivniţă. Celelalte sînt încuiate în cealaltă pivniţă, în stingă, cred.
Pătrunserăm în subterană. O lampă cu petrol o lumina slab. Madeline Ducher stătea jos într-un colt şi era foarte palidă.
- Nu cred că are conştiinţa prea liniştită, zise Michel, care adăugă, răstindu-se: scoalăte şi ieşi afară!
Eliberarăm pe cele trei sătence ale noastre. Urcîndu-mă din nou la parter, găsii pe Louis, sosit aci cu ceilalţi membri ai Consiliului.
- Bătrînul Honneger şi-a revenit. Vino să-i luaum interogatoriul.
Acesta stătea jos pe peluză, avînd pe fiica lui alături de el. Cînd ne văzu venind, se ridică.
- V-am subapreciat, domnilor. Ar fi trebuit să mă gîndesc să cîştig de partea mea pe tehnicieni. Am fi stăpînit toată această lume!
- Şi în ce scop? spusei eu.
- In ce scop? Dar nu vedeţi oare că aveam aici o ocazie unică de a dirija evoluţia umană? In câteva generaţii, noi am fi putut produce supraoameni!
- Cu materialul dumneavoastră uman? îi spusei eu batjocoritor.
- Materialul meu uman nu era lipsit de calităţi curaj, înverşunare, tenacitate, dispreţ faţă de primejdii, netemător de moarte. Iar dumneavoastră aţi fi jucat un mare rol în proiectele mele. Greşeala mea a fost aceea de a crede că voi putea cuceri puterea luptînd împotriva dumneavoastră. Ar fi trebuit să o fac împreună cu dumneavoastră.
El se aplecă spre fiica lui, care plîngea.
- Să nu fiţi prea aspri cu ea. Nu cunoştea nimic din toate proiectele mele, şi a încercat apoi să le zădărnicească. Şi acum adio, domnilor.
Cu un gest iute, el duse ceva la gură.
- Cianură, zise, prăbuşindu-se.
- Ei bine, cu asta vom avea un vinovat mai puţin de judecat, zise Michel, în loc de orice discurs funebru.
Oamenii noştri se apucaseră să încarce capturile în camioane: 4 mitraliere, 5 puşti-mitraliere, 150 de puşti şi mitraliate, 50 de revolvere, muniţii din belşug. Casa asta era un adevărat arsenal. Lucru preţios, găsirăm aici o mică presă tipografică, intactă.
- Mă întreb ce voiau ei oare să facă pe Pămint cu tot acest material?
- După spusele unui prizonier, Honneger comanda o ligă fascistă, zise Louis.
- Cu atît mai bine pentru noi, în fond. Acum avem cu ce lupta împotriva hydrelor.
- Ei, şi fiindcă veni vorba de ele, ştii că n-a mai revenit niciuna? Vandal tocmai disecă pe cea mică, păstrată într-un butoi cu spirt, ajutat de Breffort. E preţios băiatul acesta. A şi predat cîtorva tineri arta olăritului, în felul meşteşugarilor indigeni din America de Sud.
Ne reîntoarserăm în sat. Erau orele 16. Bătălia nu durase nici măcar o zi întreagă!
Ajuns acasă, adormii istovit. Revăzui în vis vechiul meu laborator din Bordeaux, figura „patronului" urîndu-mi vacanţă plăcută. („Sînt sigur că vei găsi şi acolo unde te duci cîteva mici lucruri de studiat." Oh! ironie a soartei! O întreagă planetă!); spatele lat şi masiv al vărului meu Bernard în pragul uşii la mine acasă, apoi muntele retezat dintr-o dată, la sute de metri mai jos de mine. Pe la orele 6 după-amiază, fratele meu mă deşteptă şi plecai să-l văd pe Vandal. El se afla într-una din sălile şcolii; pe o masă, în faţa lui, hydra mirosind puternic a alcool, pe jumătate disecată.
Vandal desena scheme cînd pe tablă, cînd pe hîrtie. Breffort şi Massacre îi ajutau.
- Oh! iată-te, în sfîrşit, Jean, îmi zise el. Mi-aş da zece ani din viaţă ca să pot prezenta Academiei acest specimen! O conformaţie extraordinară!
Mă conduse în faţa schemelor sale.
-N-am început decît rudimentar studierea anatomiei acestor animale, doar în linii mari, şi totuşi au ieşit la iveală mai multe lucruri importante. Aceste hydre nu ar putea fi comparate mai nimerit, din unele puncte de vedere, decît cu nişte animale foarte inferioare. Ele au ceva din coelenteratele noastre, de n-ar fi decît mulţimea de nematociste, celulele urticante, aflate în tegumentele lor. Sistem circulator foarte simplu: o inimă cu două buzunare, sînge albăstrui. O singură arteră ce se ramifică, restul circulaţiei este cavernos. O singură venă groasă ce duce la inimă. Zonele cavernoase joacă un rol foarte mare aci; chiar şi atunci cînd sînt dezumflate, densitatea acestor hydre este remarcabil de slabă. Aparat digestiv cu digestie externă, prin injectarea sucurilor digestive în pradă şi sugerea hranei printr-un stomac-faringe. Intestin foarte simplu. Dar două lucruri sînt curioase. Primul: dimensiunea si complexitatea centrilor nervoşi. Aici există un creier veritabil aşezat într-o capsulă chitinoasă, în spatele coroanei de tentacule. Acestea sînt bogat înzestrate cu o reţea de nervi, la fel ca şi acest organ curios, aşezat sub creier, şi care seamănă puţin cu aparatul electric al peştelui torpilă. Ochii sînt tot atît de perfecţionaţi ca şi acei ai mamiferelor noastre. Nu m-ar mira ca această jivină să fie inteligentă, într-o oarecare măsură. Al doilea: buzunarele cu hidrogen! Căci hidrogen conţin aceşti enormi saci cu membrane care îi umflă partea superioară a corpului şi ocupa patru cincimi din tot volumul lui. Şi acest hidrogen provine din descompunerea catalitică a apei, la temperatură joasă! Apa este adusă printr-un tub hidrofor, venind dintr-un tentacul special, în acest organ, unde probabil se face descompunerea. Presupun că oxigenul trece în sînge, căci organul este înconjurat de nenumărate vase capilare arteriale. Ah! Dacă vreodată am putea stăpîni secretul acestei catalize a apei!
De îndată ce buzunarele cu hidrogen sînt umflate, densitatea animalului este inferioară aceleia a aerului şi el pluteşte în atmosferă. Puternica lui coadă turtită îi serveşte de aripă înotătoare, dar mai ales de cîrmă. Principalul mijloc de propulsie se află în nişte saci contractili, care aruncă aer amestecat cu apă înspre spate cu o violenţă nemaipomenită, prin nişte adevărate ţevi!
Pe specimenul pe care nu l-am conservat în alcool, am excitat cu ajutorul electricităţii muşchii din sacii contractili; pusesem înainte de asta înăuntrul lor un inel de fier. Priveşte ce a devenit!
El îmi întinse un inel gros îndoit în opt.
- Forţa acestor fibre musculare este prodigioasă.
*
* *
A doua zi dimineaţa fui deşteptat de ciocănituri în uşă. Louis îmi trimitea vorbă că judecata prizonierilor valizi avea să înceapă îndată şi că în calitatea mea de membru al Consiliului făceam parte din Completul de judecată al acestui Tribunal Suprem. Ieşii. Soarele albastru răsărea.
Completul de judecată se întrunise într-un hangar mare, transformat în Tribunal. El se compunea din membrii Consiliului, la care se adăugaseră oamenii mai de seamă.
Printre aceştia erau Vandal, Breffort, fratele meu Paul, Massacre, cinci ţărani, Beuvin, Estranges şi şase muncitori.
Noi ocupam o estradă cu o masă, iar notabilităţile erau aşezate de o parte şi de cealaltă a mesei noastre. Apoi un spaţiu gol în care aveau să stea acuzaţii, în sfîrşit locul rezervat publicului, cu bănci. Toate ieşirile erau păzite de oameni înarmaţi. Inainte de a fi introduşi acuzaţii, unchiul meu, care datorită vîrstei şi ascendentului său moral fusese desemnat ca preşedinte, se ridică şi zise:
- Nici unul dintre noi n-am avut încă prilejul să ne judecăm semenii, în cazul de faţă noi formăm o curte marţială extraordinară. Acuzaţii nu vor avea avocaţi, căci noi nu avem timp de pierdut în discuţii interminabile. De aceea avem datoria de a fi cît mai drepţi, cît mai imparţiali posibil. Cei doi criminali principali au murit. Şi vă reamintesc că oamenii sînt rari şi preţioşi pe această planetă. Dar să nu uităm totuşi că doisprezece dintre ai noştri au murit din vina acuzaţilor, şi că trei dintre tinerele noastre fete au fost maltratate în mod odios. Introduceţi pe acuzaţi.
Ii strecurai:
- Menard de ce n-a venit?
- Lucrează cu Martine la o teorie a cataclismului. Este ceva foarte interesant. Vom mai vorbi noi despre asta.
Unul cîte unul, între gărzi înarmate, cei treizeci şi unul de supravieţuitori valizi intrară, Ida Honneger şi Madeline Ducher fiind ultimele. Unchiul meu luă din nou cuvîntul:
- Sînteţi acuzaţi în colectiv de omor, răpire şi agresiune armată. Şi în subsidiar de complot împotriva securităţii Statului. Se află vreun şef printre voi?
Ei ezitară un moment, apoi, împins de ceilalţi, un colos roşcovan ieşi în faţă.
- Eu comandam, cînd patronii lipseau.
- Numele dumitale, vîrsta, profesia?
- Biron Jean. Treizeci şi doi de ani. Altădată eram mecanic.
- Recunoşti faptele de care eşti acuzat?
- Fie că le recunosc, fie că nu, tot aia e. Oricum, tot o să ne împuşcaţi.
- Acest lucru nu este sigur. S-ar putea ca voi să fi fost induşi în eroare. Scoateţi-i afară pe ceilalţi! Cum de aţi ajuns să acţionaţi în felul acesta?
- Ei bine, după prăpădul cel mare, patronul ne-a ţinut un discurs, spunînd că satul este pe mîinile - scuzaţi-mă - unor canalii, că noi ne aflăm pe o altă planetă, că trebuie să apărăm civilizaţia, şi - el ezită - că dacă ascultăm de el, vom fi cu toţii ca seniorii din vremurile vechi.
- Aţi luat parte la atacul asupra satului?
- Nu. Ii puteţi întreba şi pe ceilalţi. Toţi cei care au luat atunci parte, au murit. Aceia erau oamenii fiului patronului. De altminteri, patronul a fost furios. Charles Honneger pretindea că le-a luat doar ca ostatece. In realitate de mult timp o dorea el pe această fată. Patronul nu era de acord. Şi nici eu. Levrain este acela care l-a împins.
- Care erau scopurile patronului vostru?
- V-am mai spus-o. Voia să fie stăpînul acestei lumi. Avea cantităţi mari de arme la castel - făcea contrabandă de arme pe Pămînt - şi apoi ne avea şi pe noi aştialalţi. A riscat lovitura. Ne avea la mînă. Toţi făcuserăm prostii pe vremuri. El ştia că dumneavoastră aproape că nu aveaţi arme de loc. Nu-şi închipuia că le veţi fabrica atît de repede!
- Bine. Ieşi! Următorul.
Următorul fu tînărul blond care fluturase drapelul alb.
- Numele dumitale, vîrsta, profesia?
- Beltaire Henri. Douăzeci şi trei de ani. Student în ştiinţe.
- Ce dracu căutai pe această corabie?
- Cunoşteam pe Charles Honneger. Intr-o seară îmi pierdusem la pocher toţi banii de pe întreaga lună. El mi-a plătit datoriile. M-a invitat la castel, şi în cursul unei excursii în munţi, mi-a salvat viaţa. Apoi s-a întîmplat cataclismul. N-am aprobat proiectele tatălui său, nici purtarea lui. Dar nu-l puteam părăsi pe Charles, îi datoram viaţa. N-am tras nici măcar un singur foc împotriva dumneavoastră!
- Vom verifica. Altul la rînd. Ah! încă o întrebare. Ce ocupaţie ai?
- Voiam să devin aerodinamist.
- Asta ne-ar putea fi de folos într-o zi, cine ştie?
- Mai voiam să vă spun, de asemeni, ştiţi... Ida Honneger... ea a făcut tot ce a putut ca să vă înştiinţeze.
- Ştim, şi vom ţine seama de asta.
Perindarea acuzaţilor continuă. Erau printre ei amestecaţi oameni de aproape toate profesiunile! Marea majoritate a acuzaţilor făcuseră parte dintr-o ligă mai mult sau mai puţin fascistă. Nu ştiu ce gîndeau ceilalţi în acel moment, dar eu eram tare stînjenit. Mulţi dintre oamenii aceştia păreau sinceri, iar unii dintre ei, chiar cinstiţi. Era evident că vinovaţii principali muriseră. Beltaire îmi devenise simpatic prin devotamentul lui faţa de prietenul său. Nici unul dintre ceilalţi acuzaţi nu spusese nimic rău despre el. Dimpotrivă, ei confirmaseră în parte, că el nu luase parte la luptă. Fu adus cel de al douăzeci şi nouălea acuzat. El declara că se numeşte Jules Levrain, ziarist, în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani. Era un om mic de statură, slab, cu faţa aspră. Louis răsfoi hîrtiile.
- Din declaraţiile martorilor, reiese că nu făceai parte dintre oamenii „de acţiune" ai lui Honneger. Erai numai musafir, dar unii presupun că erai chiar adevăratul, marele patron. Dumneata nu poţi pretinde că nu ai tras asupra noastră. Ba ceva mai mult, martorii se plîng de... să zicem... violenţe din partea dumitale!
- Este fals. Nu i-am văzut niciodată. Şi nu eram amestecat cu nimic, în tot ce, s-a întîmplat. Ma aflam la castel numai ca simplu musafir!
- Ei bine, dar ştiţi că are un tupeu! striga gardianul de la uşă. Chiar eu l-am văzut la mitraliera din mijloc, aceea care ne-a omorît pe Salavin şi pe Robert!
L-am ochit de trei ori, fără să-l pot nimeri, pe acest triplu măgar!
In sală, mulţi din gardă veniţi ca spectatorii aprobară. Cu toate protestările lui fu scos şi Levrain afară.
- Introduceţi pe domnişoara Ducher.
Ea intră, şi cu tot fardul, avea aerul abătut. Părea îngrijorată, descumpănită.
- Madeline Ducher, douăzeci şi opt de ani, actriţă. Dar n-am făcut absolut nimic!
- Aţi fost iubita lui Honneger-tatăl, nu este aşa?
- Ba chiar a amîndorura, da, da, strigă o voce în sală. O furtună de rîsete se dezlănţui.
- E fals, strigă ea. Oh! E odios! Lăsaţi să fiu insultată în halul acesta!
- Bine, bine. Linişte în sală! Vom vedea. Următoarea.
Ida Honneger, nouăsprezece ani, studentă. Ochii ei înroşiţi de plîns nu o împiedicau totuşi de a eclipsa cu totul pe actriţă.
- Studentă în ce?
- In drept.
- Mă tem că aceste studii nu vă vor fi de prea mare folos aci. Ştim că aţi făcut tot ce aţi putut ca să evitaţi drama de la castel. Dar, vai, nu aţi reuşit. Cel mult aţi îndulcit prizonieratul celor trei tinere fete ale noastre. Puteţi să ne daţi relaţii despre cei pe care trebuie să-i judecăm?
- Pe cei mai mulţi dintre ei nu-i cunosc. Biron nu era un om rău. Şi Henri Beltaire merită indulgenţa dumneavoastră. El mi-a spus că nu a tras, şi îl cred. Avea multă prietenie pentru fratele meu... Ea îşi înăbuşi un suspin. Atît tatăl meu, cît şi fratele meu nu erau nici ei oameni răi, în fond. Erau violenţi, ambiţioşi. Cînd m-am născut eu, tata era foarte sărac. Bogăţia ne-a venit deodată, şi i-a îmbătat pe amîndoi. Oh! Omul acesta, Levrain, el este cauza tuturor relelor. El e acela care i-a dat tatălui meu să-l citească pe Nietzsche [filozof reacţionar german, inspirator al ideologiei fasciste (1844—1900)], şi bietul tata s-a crezut un supraom. Tot el i-a insuflat proiectul acela nebunesc de a cuceri această lume nouă! Omul acesta e capabil de orice! Oh, cît îl urăsc!
Ea izbucni în plîns.
- Staţi jos, domnişoară, îi spuse cu blîndeţe unchiul meu. Vom delibera. Dar să n-aveţi nici o teamă. Noi vă considerăm mai degrabă ca martoră.
Ne retraserăm după o perdea asistaţi de corpul notabilităţilor. Discuţia fu lungă. Louis şi ţăranii erau pentru pedepse cît mai severe. Michel, unchiul meu, preotul şi cu mine susţineam moderaţiunea.
Oamenii erau rari, aici pe Tellus. Acuzaţii, nepricepînd nimic din tot ce se întîmplase, îşi urmaseră în chip firesc şefii.
Pînă la urmă căzurăm de acord. Unchiul meu citi verdictul în faţa tuturor acuzaţilor, aduşi din nou în sală:
„Jules Levrain: aţi fost considerat vinovat de omor, răpire şi violenţe cu premeditare. Sînteţi condamnat la moarte prin spînzurătoare. Sentinţa se va executa pînă într-o oră."
Banditul se stăpîni, dar păli îngrozitor. Un freamat prelung trecu prin rîndurile acuzaţilor.
„Henri Beltaire: sînteţi recunoscut nevinovat de orice activitate dăunătoare colectivităţii noastre. Dar fiindcă nu aţi făcut nici o încercare de a net preveni..."
- Nu puteam...
„Linişte! Spun deci: fiindcă nu ne-aţi prevenit, sînteţi clasat ca cetăţean minor, fără dreptul de vot, pînă cînd vă veţi ispăşi vina de a fi avut această atitudine".
- In afară de aceasta sînt liber?
- Da, liber ca şi noi, dar dacă vrei să rămîi în sat va trebui să munceşti.
- Oh! Dar asta şi doresc!
„Ida Honneger; sînteţi recunoscută nevinovata. Dar timp de zece ani nu aveţi dreptul de a fi aleasă."
„Madeline Ducher: nimic n-a fost menţinut mentionat impotriva dumneavoastră decît că aţi avut o moralitate dubioasă şi legături, să zicem, sentimentale - se auziră rîsete - cu principalii criminali. Linişte! Vi se ridică orice drept politic şi sînteţi repartizată din oficiu la bucătării."
„Toţi ceilalţi: sînteţi condamnaţi la muncă silnică, pe un timp de maximum cinci ani tereştri, pedeapsă ce va putea fi redusă prin purtarea pe care o veţi avea. Vi se ridică toate drepturile politice pe viaţă şi nu le veţi putea recăpăta decît în cazul cînd aţi face acţiuni strălucite în folosul colectivităţii.
O undă de bucurie se ridică din grupul condamnaţilor, care se temuseră că vor fi pedepsiţi cu mult mai multă asprime.
- Sînteţi toţi nişte oameni de ispravă, ne strigă Biron.
- Şedinţa se ridică! Duceţi-i de aici pe condamnaţi!
Preotul se duse lingă Levrain, la cererea acestuia. Oamenii care asistaseră la proces, unii aprobînd, alţii furioşi, se împrăştiară.
Coborîi de pe estradă, îndreptîndu-mă spre Beltaire. Il găsii lîngă Ida, încercînd s-o consoleze.
- Bun, spusei unchiului meu. Acum înţeleg de ce se apărau unul pe celălalt cu atîta foc.
Mă apropiai de ei:
- Unde veţi locui oare? Femeia Ducher va dormi la cantină, vrînd-nevrînd. Pentru dumneavoastră însă situaţia e alta. Nici vorbă nu poate fi să vă reîntoarceţi la castel: aşa cum este pe jumătate distrus, aţi fi expuşi atacului hydrelor. Aici locuinţele sînt rare, cu atîtea case dărîmate. Va trebui, de asemenea, să vă găsiţi şi de lucru. Legea interzice lenevirea, acum!
- Unde se află înscrisă această lege? întrebă Ida. Noi vrem să fim cetăţeni buni şi pentru asta trebuie s-o cunoaştem.
- Vai, domnişoară, ea n-a fost încă redactată. Avem un teanc întreg de texte în procesele-verbale ale Consiliului. De fapt, dumneavoastră sînteţi juristă?
- Abia îmi terminasem anul II de Facultate.
- Iată deci că am găsit o muncă potrivită pentru dumneavoastră. Veţi redacta Codul nostru. Am să vorbesc despre aceasta Consiliului. Cît despre dumneata, zisei eu lui Beltaire, te iau pe lîngă mine. Mă vei ajuta în munca mea de ministru al Minelor. Cu pregătirea dumitale ştiinţifică vei deveni repede un prospector foarte folositor. Salariu: mîncarea la cantină şi o locuinţă, la fel ca mine.
Michel ne ajunse din urmă.
- Dacă vrei să-l angajezi pe Beltaire, îi zisei eu, e prea tîrziu, l-am angajat eu înaintea ta.
- Cu atît mai rău pentru mine. O voi lua pe sora mea să mă ajute.
Astronomia mai poate aştepta! De fapt ea a coborît aici cu Menard, care trebuie să ne facă astă-seară o comunicare despre teoriile lui.
Priveam spre soarele Helios sus pe cer.
- Deci comunicarea nu va avea loc imediat! Ia spune, Michel, oare ar deranja-o pe sora ta dacă această tînără fată ar împărţi cu ea locuinta pînă cînd îi vom găsi noi una?
- Iat-o că vine. Poţi s-o întrebi chiar tu.
- Să faci tu asta pentru mine. Ştii, mă intimidează astronoama ta de soră.
- N-ar trebui, e o fată minunată, şi are multa simpatie pentru tine!
- De unde ştii tu asta?
- Mi-o spune ea destul de des!
Şi plecă rîzînd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu