II
SINGURATATE
Inainte de a ne gîndi să explorăm planeta trebuia mai întîi să ne stabilim temeinic pe colţul de pămînt care venise o dată cu noi aici, şi să organizăm o societate. O veste bună ne aştepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia niţel sălcie.
Recensămîntul era în curs. Se dovedise uşor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite şi mergea foarte greu pentru resursele materiale. Căci aşa cum bine spusese unchiul meu: „Ei mă cunosc cu toţii, dar eu nu reprezint nimic pentru ei, căci nu sînt nici primar, nici măcar consilier municipal".
Din numărătoare reieşea că populaţia satului şi a împrejurimilor lui era în total de 943 de bărbaţi, si 1007 femei, 877 copii sub şaisprezece ani, în total 2847 de suflete.
Vitele păreau numeroase, mai ales bovinele.
Louis zise atunci:
- Mîine dimineaţă trebuie să ţinem o adunare generală.
El chemă pe vătăşelul public şi îi dădu în mînă o bucăţică de hîrtie, pe care era scris textul cu creionul. Iată exact conţinutul, căci mai am încă în posesia mea, într-adevăr, acea bucată de hîrtie subţiată şi îngălbenită toată:
„Cetăţene şi cetăţeni: mîine dimineaţă, în piaţa Fîntînii, adunare generală. Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămuriri despre catastrofă. Louis Mauriere si tovarăşii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Intrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezenţa indispensabilă."
Imi amintesc foarte bine de această primă adunare. Louis luă cuvîntul primul.
- Mai înainte ca domnul Bournat să vă explice, în măsura posibilului, cele întîmplate, am să vă spun eu cîteva cuvinte. Desigur că dumneavoastră v-aţi dat seama că noi nu ne mai aflăm pe Pămînt. Acum cînd salvarea răniţilor s-a terminat, ne vom găsi cu toţii în faţa unor sarcini foarte grele. Mai întîi trebuie să ne organizăm. Nici o comunitate omenească nu poate trăi fară legi. Din tot globul pămîntesc o bucată s-a rupt şi ne-a adus împreună cu ea aici: această bucată măsoară aproximativ 30 km lungime şi 17 km lăţime, are forma unui romb rudimentar şi o suprafaţă de aproape 300 km patrati. Dar nu trebuie să ne facem iluzii: numai un sfert din ea, cu aproximaţie, va fi bună de cultivat, restul nu e decît un amestec de munţi răsturnaţi. Cred că această suprafaţă va fi îndestulătoare pentru a ne hrăni, cu toate că numărul nostru poate creşte simţitor la terminarea recensământului. Adevărata problemă nu este aceea a pămînturilor, pămînt va fi atît de mult încît toată lumea va putea să aibă mii şi mii de hectare: căci o planetă întreagă ne aşteaptă s-o luăm în stăpînire! Adevărata problemă este aceea a mîinii de lucru. Deci, începînd chiar de acum, toată lumea este indispensabilă şi toată lumea trebuie să muncească. Printr-un noroc nemaipomenit avem cu noi tehnicieni şi savanţi. Dar trebuie să ne considerăm pionieri cu toţii şi să adoptăm mentalitatea şi entuziasmul pionierilor. Acela care în loc să-şi ajute vecinul, îi dăunează, este un criminal, şi trebuie să fie considerat ca atare. Vrînd-nevrînd aceasta trebuie să fie legea noastră de acum înainte şi vom fi obligaţi să ne conformăm ei - sau să pierim! Imediat după adunare, voi organiza, cu voluntari, un birou de recensămînt pentru meserii. Cei care sînt aici vor da informaţii şi despre cei care lipsesc acum. Poimîine se va întruni Adunarea care va alege pe deputaţii împuterniciţi să constituie Guvernul nostru, treburile curente rămînînd de resortul Consiliului Municipal.
Şi acum, dau cuvîntul domnului Bournat.
Unchiul meu se sculă, sprijinindu-se în baston:
„Dragii mei prieteni, aşa cum ştiţi, un cataclism fără precedent ne-a smuls, mă tem că pentru totdeauna, de pe bătrînul nostru Pămînt şi ne-a azvîrlit în această lume necunoscută. Ce fel de lume este aceasta? N-aş şti să v-o spun. Aţi putut constata şi dumneavoastră că aici sînt doi sori şi trei lune! Dar acest lucru să nu vă sperie. Atît preotul dumneavoastră, cît şi institutorul dumneavoastră, care au venit adeseori pe la mine să mă vadă la Observator, vă pot spune că astfel de fenomene se întîmplă frecvent în cer. Printr-o întîmplare providenţială - aci preotul dădu din cap cu un aer aprobator - am căzut pe o planetă care posedă un aer respirabil pentru noi, prea puţin diferit, la drept vorbind, de aerul de pe Pămînt. După primele mele calcule, această planetă trebuie să fie numai cu puţin mai mare decît Pămîntul. Louis Mauriere, mai înainte, ne-a schiţat admirabil de bine ceea ce ne rămîne de făcut.
De îndată ce voi afla ceva nou despre această lume care este acum a noastră, vă voi aduce-o la cunoştinţă şi dumneavoastră."
Reacţia ascultătorilor a fost bună în general. Ţăranii era vădit că acceptaseră cataclismul. Gospodari, iubindu-şi casa şi legaţi sufleteşte de pămîntul pe care-l munceau, cei mai mulţi dintre ei scăpaseră teferi împreună cu întreaga lor familie. La cei din sat însă, neîncrederea fu mai mare:
- Dar ştiu că ne toarnă la poveşti, bătrînul, auziţi-l despre o altă lume! Despre o altă planetă! Mai întîi că nu ajungi pe o altă lume decît cînd eşti mort!
- Cu toate acestea, cei doi sori?
- Ei, e mic de tot cel de al doilea. Şi apoi, s-au văzut atîtea, cu ştiinţa lor şi atîtea noi descoperiri! Dacă vrei să-mi cunoşti părerea, apoi eu cred că şi asta este tot o ispravă de a nemţilor fascişti, ceva în genul bombei atomice.
In sat se petrecuseră mai ales cele mai multe drame familiare. Un tînăr era distrus la gîndul că nu-şi va mai revedea niciodată logodnica, plecată în călătorie la o verişoară. El voia să-i telegrafieze cu orice preţ. Alţii aveau părinţii îngropaţi sub munţii prăbuşiţi sau sub ruinele caselor lor.
A doua zi era duminică. Dis-de-dimineaţă, furăm deşteptaţi de dangăte de clopote. Preotul, ajutat de credincioşii săi, reuşise să scoată clopotele dintre ruinele bisericii şi acum, atîrnate de craca cea mai groasă a unui stejar, ele erau trase din toate puterile şi răsunau tare. Pe cînd noi soseam, preotul tocmai termina celebrarea liturghiei, oficiată în aer liber. Preotul acesta era un om tare de treabă şi avea să ne dovedească mai tîrziu că persoana lui grăsuţă ascundea mari posibilităţi de eroism. Mă apropiai de el.
- Ei bine, monseniore, vă felicit. Clopotele dumneavoastră ne-au reamintit în chip plăcut, Pămîntul.
- Monseniore, mi-aţi zis? întrebă el.
- Bineînţeles, căci acum sînteţi episcop. Ce spun? Papă!
- Oh! Doamne, nici nu m-am gîndit la asta! Este o responsabilitate teribilă, adăugă el, pălind.
- Aş! Totul va merge foarte bine!
Il părăsii brusc, lăsîndu-l tulburat, şi mă dusei să-l găsesc pe Louis, instalat la şcoală. El era ajutat de institutor şi de soţia lui, amîndoi foarte tineri.
Recensămîntul tău merge bine?
- Aşa şi aşa. Totuşi cînd unul nu vrea să spună adevărul, celălalt îl spune pentru el. Iată o situaţie provizorie:
2 institutori
2 căruţaşi
3 zidari
1 dulgher
1 ucenic-dulgher
1 garajist autovelo
1 preot şi un abate
1 dascăl de biserică
3 cafegii
1 brutar
2 bucătari
2 vînzători de mărunţişuri
3 băcani
1 fierar şi două calfe
6 pietrari
2 jandarmi
5 contramaiştri
350 muncitori
5 ingineri
4 astronomi
1 geolog - tu
1 chirurg
1 doctor
1 farmacist
1 biolog
1 istoric - fratele tău
1 antropolog
1 veterinar
1 ceasornicar radiofonist
1 croitor şi 2 ucenici
2 croitorese
1 ofiţer al poliţiei judiciare.
Ceilalţi sînt plugari. Cît despre moş Boru, el a ţinut să fie recenzat ca „braconier"! Ah! Era să uit. Mai avem şi un castelan cu fiul şi fiica lui, apoi amanta lui, şi cel puţin doisprezece zbiri, fără să punem la socoteală personalul de serviciu. Ehe! Ăştia nu ne vor produce decît mari porc... necazuri!
- Dar resursele noastre materiale?
- 11 automobile în stare de funcţionare, în afară de cel al unchiului tău, şi cel de douăzeci cai-putere al lui Michel, care consumă prea mult. Trei tractoare, dintre care unul pe şenile; 18 autocamioane, dintre care 15 la uzină, 10 motociclete, vreo sută de biciclete. Din nenorocire numai 12 000 litri de benzină şi 13 600 de litri de gazolină. Destul de puţine cauciucuri de rezervă.
- Nu e nimic, dacă n-avem benzină, o să le facem să meargă cu gazogen.
- Şi cum ai să construieşti tu instalaţiile acelea pentru gazogen?
- Dar uzina?
- N-are electricitate! Are ea, bineînţeles, generatoarele de ajutor, cu aburi. Dar avem atît de puţin cărbune - şi n-avem prea multe lemne.
- Ştiu că se găsea huilă, nu prea departe de aici, în munţi. Cred că „a venit cu noi", probabil. Foarte greu de exploatat, cu siguranţă. Dar n-avem de ales.
- Găseşte-ne această huilă. E specialitatea ta. In ceea ce priveşte alimentele, sîntem asiguraţi, totuşi va trebui să fim prevăzători pînă la recolta viitoare. Va trebui probabil să introducem cartele de raţionalizare. Mă întreb cum vom proceda ca să-i facem să accepte această măsură!
Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi. Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur şi simplu înştiinţaţi că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleşi cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume.
Rezultatul fu o surpriză. Primul ales, cu 987 de voturi din 1302 alegători, fu Alfred Charnier, primul locţiitor al primarului, un ţăran bogat. Al doilea fu institutorul, văr mai de departe cu el, cu 900 voturi, al treilea preotul cu 890 voturi. Apoi venea Louis Mauriere cu 802 voturi. Marie Presle, o ţărancă cu şcoală, fostă consilieră comunală cu 801 voturi, unchiul meu cu 798 voturi, Estranges cu 780 voturi, şi spre uimirea noastră, Michel cu 706 voturi - el era foarte popular printre elementele feminine - şi în sfîrşit eu, cu 700 voturi.
Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul şi cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obţinu decît 346 de voturi!
Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporţie de ţărani aleşi. Poate că, în aceste împrejurări deosebite, stranii, alegătorii se îndreptaseră spre aceia pe care îi socotiseră, datorită cunoştinţelor ce posedau, ca fiind cei mai capabili să pună în valoare toate resursele existente; sau poate că ei nici nu aveau prea multă încredere unii într-alţii şi preferaseră să aleagă oameni străini de certurile din sat.
Noi oferirăm deci preşedinţia lui Charnier, aşa cum de altfel se şi impunea de drept. El se recuză, şi pînă la urmă, ea avea să fie asigurată pe rînd de preot şi de institutor. In aceeaşi seară, Louis care dormea în aceeaşi cameră cu mine şi cu Michel, ne vorbi astfel:
- Trebuie să fim uniţi ca un bloc. Unchiul dumneavoastră va fi alături de noi. Cred că putem conta şi pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna uşor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor şi chiar al unui număr oarecare de săteni, poate şi pe acela al inginerilor. Nu vă vorbesc din ambiţie personală, dar cred sincer că noi sîntem singurii care ştim destul de precis ceea ce trebuie făcut pentru a conduce bine acest fragment de omenire.
- De fapt, zise Michel, tu ne propui o dictatură?
- O dictatură? Nu, ci un guvern de mină forte.
- Nu prea văd deosebirea, spusei eu, dar cred că ceea ce ne propui este necesar, într-adevăr. Vom avea o opoziţie...
- Preotul... începu Michel.
- Nu cred neapărat că el ne va face opoziţie, îi tăie vorba Louis. Este inteligent, şi de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă... Vom putea chiar să-l facem să ni se alăture. Ţăranii ? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultăţile vor veni mai degrabă din partea celor învechiţi în rutină. Cel puţin pentru viitorul apropiat. Mai tîrziu, peste cîteva generaţii, problema se poate să fie complet alta. Astăzi esenţialul este să trăim. Şi dacă începem să ne dondănim între noi, sau să îngăduim să se instaureze dezordinea...
- Fie, sînt de acord.
- Şi eu de asemenea, zise Michel. Dacă cineva mi-ar fi prezis vreodată că într-o zi voi face parte dintr-un Directorat, as fi zis ca e nebun!
In cea dintii întrunire a Consiliului ne ocuparăm de repartizarea portofoliilor.
- Să începem cu Educaţia Naţională, zise Michel. Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preţ, moştenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanţi sau doar oameni de ştiinţă, va trebui să alegem dintre elevii şcolii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestraţi. Le vom preda mai întîi latura practică a ştiinţelor noastre respective. Partea teoretică va fi predată elementelor excepţional înzestrate, dacă printre ei vom găsi dintre aceştia. Vom mai trebui de asemenea să compunem cărţi, pentru a completa atît biblioteca Observatorului, din fericire bogată şi eclectică, cît şi pe aceea a şcolii.
- Foarte bine, zise Louis. Propun la Industrie pe domnul Estranges. Agricultura domnului Charnier. Tu, Jean, vei lua Minele, post foarte important. Dumneavoastră, părinte, veţi lua Justiţia, domnul institutor Finanţele, deoarece studiul economiei politice era pasiunea dumisale în timpul liber. Va trebui de asemenea să păstrăm o monedă, un mijloc oarecare de schimb.
- Dar eu? întrebă Michel.
- Tu vei lua Poliţia.
- Eu, copoi?
- Da. Vei avea un post greu: recensăminte, rechiziţii, ordinea publică etc. Ai popularitate, asta te va ajuta mult.
- Cu un astfel de post, n-o s-o păstrez multă vreme! Dar tu ce iei?
- Aşteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre şi de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteţi de acord, eu iau Ministerul Armatei.
- Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?
- Cine ştie ce ne aşteaptă pe această planetă? Şi aş fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-şi va da în curînd arama pe faţă.
Louis nici nu-şi închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiş, tipărit, era lipit în nenumărate exemplare pe ziduri. Iată ce cuprindea el:
Săteni si ţărani,
Un aşa-zis Comitet al Salvării Publice a luat puterea, sub aparenţă de democraţie. Din cine se compune acest Comitet? Dintre cei nouă membri, cinci vă sînt străini. Un muncitor, trei intelectuali, un inginer, un institutor! Asta înseamnă şase voturi faţă de cele trei voturi ale ţărănimii si acela al preotului, tîrît fara sa vrea în această aventură. Ce pot înţelege oamenii aceştia din aspiraţiile voastre legitime? Din contra, cine oare ar putea sa le înţeleagă şi să le împărtăşească mai bine decît mine, mare proprietar agricol? Treceţi de partea mea, măturaţi această clică. Veniţi alături de mine la Valon.
Şi era semnat: Joachim Honneger.
Louis exclamă triumfător:
- Ce vă spuneam! Trebuie să luăm grabnic măsuri.
Prima măsură fu aceea de a rechiziţiona toate armele şi de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni şi pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puşti disparate, era cu toate acestea o forţă poliţienească apreciabilă.
Cam la aceeaşi epocă se situează şi confirmarea totalei noastre singurătăţi. Inginerii noştri, ajutaţi de Michel şi de unchiul meu, reuşiseră să monteze un post emiţător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene şi cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roşu Sol. Sub aceste nume le cunoaşteţi şi voi.
Cu mare emoţie Simon Beuvin emise undele în spaţiu. Cincisprezece zile în şir noi repetarăm experienţa, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puţin cărbune, distanţarăm chemările noastre, nemaiemitînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu