Mai intai a fost contactul cu "lumea veche", orase curate, cladiri vechi dar bine intretinute, oameni roind peste tot, multitudini de culori, magazin langa magazin, vanzatori amabili, marfuri de calitate, aer curat. Am simtit insa lipsa de a/c! Desigur, vorbesc de Germania. In majoritatea locurilor, fie ca erau magazine, restaurante sau cladiri publice, aerul conditionat nu este prea popular pe acele meleaguri, cel putin prin locurile vizitate de mine.
Am pornit spre Romania. Intru timid pe autobahn, conducand in "spiritul american" de 65-70 de mile/ora. Toti treceau pe langa mine ca pe langa un chiosc de racoritoare in sezonul rece. Dar drumul era lung, fiindca aveam de traversat Germania in diagonala, de la NV la SE, asa ca am indraznit mai mult, acolo unde legea permitea. Si cand prinsesem drag de numarul 180 (km/h), am ajuns in Austria. In comparatie cu SUA, unde vezi cate un copoi la tot pasul stand la panda cu radarul, tot acest drum parcurs pana la hotarul cu Austria, nu am vazut decat un copoi, si acela asistand o masina ramasa in pana. Din pacate Austria am traversat-o noaptea, asa ca nu prea am avut ce vedea, decat traficul vienez, desi era 1 noaptea. Intru in Ungaria. Stiam din atlasul european editia 1995 ca ungurii au ceva autostrazi, dar nu suficiente ca sa pot traversa tara lor la fel de repede ca in Austria. Numai ca nu era asa. Ungurii au costruit mult in ultimii zece ani, in comparatie cu smecherasii romani care au bagat in buzunarul propriu banii alocati pentru reconstructia soselelor. In fine, am ajuns la Budapesta, unde cu ajutorul noii autostrazi de centura (apropos, abia acolo unde s-a sfarsit autostrada, am intalnit si primul copoi maghiar, care de fapt verifica masinile ce ieseau de pe autostrada daca aveau vignetta - un fel de rovineta temporara pt turistii ce tranzitau Ungaria),am evitat probabil un trafic la fel de greu ca si in Bucuresti. Aproape de Szeget, unde deja autostrada se terminase , dar nu mai era mult pana in Romania, surpriza (neplacuta)! A murit motorul. Desi stiam care e buba, ma uitam ca milogul in traista la motor, fiindca nu aveam nici piesa de schimb si nici scule. Am apelat la un camion de depanare, care m-a dus pana la un dealer de Opel din Szeget. Toti foarte serviabili, si cu toate ca limba era un impediment in comunicare, ne-am inteles pana la urma. Nici urma de "dragoste" anti-romaneasca. Mai trec prin cateva orasele si sate si in fine, ajung in vama maghiara din Nagylak. Doar doua masini in fata mea, si in mai putin de un minut ajung la vames, care dupa ce a stampilat pasaportul, mi-a urat drum bun. Am ajuns in Romania! Adica nu inca. Mai aveam in fata o mare de masini, care mai de care mai nervos si nerabdator sa treaca si de vama, faimoasa vama romana. Totusi a durat mai putin decat anticipasem, cam 50 de minute pana am ajuns la ghiseul vamesului. Ce sa zic, ori pasaportul american i-a inmuiat inima vamesului, ori era satul de atata controlat, dar ca si la unguri, l-a stampilat si mi-a urat drum bun in continuare, desi pana in fata mea a tot rascolit masinile. Trec de vama si opresc langa o benzinarie. O gramada de negustori ambulanti navalesc pe mine, oferindu-mi obiecte de artizanat, adica vaze de lemn, butoiase (de fapt ce butoiase, ca erau ditamai butoaiele!), si alte nimicuri, toate de o calitate indoielnica. Pornesc mai departe. In scurt timp realizez ca am intrat intr-o alta lume. Lumea a treia? Carute pe un drum european?!? Unde mergeau? Spre Europa? Nu, ca se indreptau spre est! Biciclisti, tractoare agriculturale, camioane incete, dar mari producatoare de fum negru si innecacios, gauri in asfalt, vanzatori ambulanti la tot pasul pana in Arad. Welcome to Romania!
Arad... plin de taxiuri, masini de transport in comun, inclusiv tramvaie, pietoni, praf, drumuri desfundate, semafoare ilogice... ah, data aviatoare o sa-l ocolesc! Urmeaza sat dupa sat pentru o buna bucata de drum, adica 50 km/h (35 mph), copoi la panda, bicilisti, carute. In fine, drumul se mai elibereaza, se poate depasi din cand in cand. Dar dupa ce am trecut si de Lipova, incepe zona de deal, curbe, urcusuri, camioane care abia isi trag trailerele la deal, depasirile devin tot mai riscante, tinand cont si de intunericul care incepuse sa-si faca simtita prezenta. Trec de Deva, ajung la gropile din Orastie, si ma intrebam daca mai am mult de indurat pana in Alba Iulia. Deja vocabularul color era epuizat, iar micul papagal care era alaturi de mine le invatase pe de rost, desigur fara a sti ce spune. Ajung in Sebes, si desigur ca iar trafic greu, gropi in asfalt, de data aceasta de la camioanele de mare tonaj, nu din cauza lucrarilor, dau de soseaua spre Alba Iulia, si in 15 minute ajung la destinatie. A doua zi fac cunostinta cu realitatea romaneasca. Preturi exagerate la aproape orice, dolarul slabit de o moneda care serios ma intreb cat va mai rezista in Europa, ca n-am intalnit un neamt care sa nu injure "inventia" asta de euro. Acum doi ani primeam pe un dollar cam 33,000 de lei, acum abia daca trecea de 28,000. In schimb preturile au crescut simtitor, unele articole fiind chiar mai scumpe decat in U.S.A. Benzina in primul rand! Cam 5 dolari galonul. Si cu toate astea, desi nu cred ca populatia orasului s-a dublat in ultimii doi ani, numarul autoturismelor in mod sigur s-a dublat. Cam peste tot in Romania pe unde sunt strazi cu patru benzi, doua din ele devin automat parcari. Apoi reclame imense, multe dintre ele de prost gust, acopera blocurile, strica imaginea spatilor verzi, dar deh, reclama este sufletul comertului, iar romanii sunt o tara de comersanti! Am observat ca inca se prefera importul in cazul multor produse, in locul celor autohtone. Cladiri noi, imense, multe cu garduri de peste 4 metri, probabil ale baronilor locali, completeaza imaginea orasului. Sus la intrarea in cetate nimic schimbat fata de acum doi ani. Adica tot in reparatii. Reparatii e un fel de a spune, de a scuza schelele care acopera Poarta, in fata careia troneaza monumentul ridicat in memoria martirilor Horia, Closca si Crisan. Nici nu cobori bine de langa monument ca incep terasele, al caror numar trebuie sa recunosc ca ii depasesc pe americani fara rusine. Si mai trebuie sa recunosc ca berea romana, desi nu are calitatea celei germane, si ea este mai buna decat cea americana. Am vazut ca problema cersetorilor si a cainilor vagabonzi a fost rezolvata, adica au fost lasati in pace! Trecem pe langa un cersetor, care tot ii dadea cu "saru'mana Doamne", ii dam ceva tzechini, mergem mai departe. Intamplarea a facut sa trecem din nou pe acolo, si nea cersetoru' isi incepe iar repertoriul. "Mai nea, abia ti-am dat, ti s-a si facut foame?"
Apropos de foame, imi era pofta de prajiturile romanesti, asa cum le stiam in urma cu 20 de ani. Multe dintre el aratau la fel, nu stiu la gust daca erau la fel, ca n-aveam de gand sa dau in diabet, dar amandine si savarine tot am degustat. Si sunt inca bune. Daca ajungeti vreodata in Alba Iulia, va recomand cofetaria din pasajul de la Unirea. Au laborator propriu, asa ca tot ce au expus, este fresh made! Iar daca va este dor de vechiul Ci-co, luati un Fanta de portocale!
Si din nou la drum, spre orasul unde se da ora exacta. In Sibiu am cam incurcat borcanele, din cauza marcajelor, dar in fine, am mai vazut cate ceva din ramasitele epocii de aur, adica blocuri de prost gust, strazi desfundate, troleibuze. Ajuns la Dealul Negru (cred ca asa ii zice), locul cu micii de juma' de metru, nu am rezistat sa nu fac un popas, desi dupa mici automat se cere bere. Mi-am pastrat pofta de bere pentru Bucuresti, si am baut apa plata. Numarul mare de caini care il stiam de acum doi ani, scazuse simtitor. Unii spuneau atunci in gluma ca bietele patrupede stateau de fapt la rand ca sa ajunga pe gratar. Sper ca era doar o gluma... Ajung in orasul Gascanului, intersectii controlate de politie din lipsa de semafoare, intersectii unda fiecare trecea la mica intelegere, adica la risc, inclusiv eu, cand satul de atata asteptat la o intersectie unde trebuia sa fac stanga, am bagat piciorul in acceleratie si am virat stanga. Un ticalos de autobuz, desi avea distanta si ma vazuse, se indrepta amenintator spre mine. Noroc ca am fost mai iute. Si in fine, dupa atatea sute de kilometri pe drumuri asa-zise europene, ajung pe faimoasa autostrada A1 Pitesti - Bucuresti. Cei 100 de km i-am parcurs fara probleme, in vreo 40 de minute, si in fine, ajung in Militari. Welcome to the Capital!
Ajuns la iesirea pentru Centura, langa modernul Carrefour, prefer centura in locul unei traversari a Capitalei la ora de varf. Trebuie sa recunosc ca n-am condus niciodata in Bucuresti dupa caderea regimului comunist, cand soselele nu erau atat de aglomerate, majoritatea vehiculelor care circulau in acele vremuri apuse erau proprietate de stat. Am ajuns destul de repede la destinatie (una dintre ele). Desi erau multe schimbari, strazile unde am copilarit au ramas neschimbate. Cu exceptia asfaltului. Unele in bine, altele jalnic. Si urmeaza "delicatesele" verii, branza reala, adusa de la tara, rosii cu gust de rosii, bere, mititei... gata, e vremea sa o iau din loc pana nu prind drag de berea asta cu nume nemtesc, dar facuta in Romania. Dealtfel, cam pe orice bere romaneasca cu nume german, de care nici tata mare nu a auzit, este scris pe eticheta "produsa dupa o reteta originala germana"! De ce nu zic ceha, ca si cehii sunt specialisti la bere? Imi raspund singur: ca suna mai bine "german"! Pornesc spre cealalalt capat al Capitalei, de aceasta data direct prin centru. Ajung la Casa Scanteii pe un drum asfaltat cu piatra cubica, cam uitat de timp. O cotesc triumfant spre Arcul de Triumf. Cred ca eram printre putinii soferi care respectau viteza indicata. Trec de Arc, trec de Piata Victoriei, ajung la noua locatie a Lupoaicei, Magheru ar trebui redenumit in bulevardul Reclamelor Imense. Ceva inghesuiala la Inter, masini care schimbau liniile de circulatie instantaneu, fara a-ti da de stire, dar la o precizie matematica. In fine, ajung la a doua destinatie fara nici-o problema, singura problema fiind gasirea unui loc de parcare, fiindca erau masini peste tot, pe trotuare, pe alei, printre copaci (de ce nu si in copaci?!?), masini peste tot. Si multe se vedeau ca nu au mai circulat de "n" ani, dupa praful depus pe ele, dupa cauciucurile lasate...
A doua zi pornesc spre Marea cea Mare. Aleg din nou Centura ca sa ajung la noua autostrada (A2), cea care era in proiect inca din anii '70, dar care a ramas la stadiul de proiect pentru vreo 30 de ani, fiindca "ala micu" intre timp incepuse sa cladeasca alte baliverne, cum ar fi Centrul Civic, Casa Poporului, etc. Cu chiu, cu vai, pe niste drumuri desfundate, ajung si la centura. Aici alta "bucurie", asfaltul era lipsa fiindca se lucra. Nu a fost mult de mers prin pietris si praf, dar suficient ca masina din visinie sa devina gri. Si din nou trafic ingreunat de zecile de camioane de mare tonaj, intersectii in care nu prea se respectau semnele de circulatie, dar ajung la A2 (care probabil ca in urmatoarele 10 cincinale va fi terminata). Trebuie sa recunosc ca mi-au placut cei 105 km de autostrada. Asfalt bun, larga, ce mai, facuta in stil american! Dar dupa cei 105 km de dezmat automobilistic, a inceput iar realitatea romaneasca a asa-ziselor drumuri europene, pe soseaua 3A, care din Cernavoda devine 22A. Si tot din Cernavoda incep si copoii care ii intalneai practic in fiecare sat. Adusi din toata tara, ca sa pazeasca cu strasnicie soselele judetului Constanta! Ajung si la hotelul din Eforie Sud, unde cineva avusese grija sa ne faca rezervare. Wow! Ce mai hotel! Cucoana de la receptie ne da cu firma in cap: Hotelul se inchide pe 23 august, desi rezervarea era facuta pana pe 26! Ne transfera la un alt hotel (tot cu "wow"), la Capitol. Fiind inca in state, verificasem site-ul hotelului, camere super, bazin de inot, televizor color, baie, etc. Vrajeala! Niste camere inguste, doua paturi mici, facute poate pentru chinezi, eu la inaltimea mea a trebuit sa adaug o prelungire ca sa ma pot intinde, nu televizor, nu frigider, nu baie. Recunosc ca era un dus, care automat cand il foloseai, se inunda asa-zisa baie, chestiunea aia sanitara era inghesuita undeva intre un colt si chiuveta, iar hartia igienica... tradionalul glasspapier de pe vremea Raposatului. Si toate aceste superbe conditii pentru numai 30 de euro/noapte. Pentru televizor si frigider plata extra, 50000 pe noapte! Desigur 50000 fiecare. Anul trecut, calatorind prin Alabama si fiind obosit, am tras la un Inn oarecare, unde am platit 18 dolari. Am crezut ca mai amarat ca acel Inn nu exista. M-am inselat! Iar acolo, la acel Inn, camera era cam de 4-5 ori mai mare, si includea aer conditionat, televizor, frigider, cuptor cu microunde si baie reala. Iar unitatea sanitara nu continea glasspapier...
Restaurantele, in comparatie cu acum doi ani cand in general mi-au facut o impresie buna, de data asta m-au dezamagit prin calitatea mancarurilor oferite. Noroc ca bauturile nu le produc tot ei... sau mai sti?!?
Comercianti la tot pasul cu tarabe ambulante, pe plaja natiunea conlocuitoare iti aduce la nas porumbelu' fiert, gogosi si tot felul de alte produse alimentare, ba chiar si rochi, capoate, tricouri.
Plaja este plina de turisti, pescarusi si scoici aduse de valuri. Dimineata ma uitam la cei care intretin plaja ca adunau scoicile cu excavatorul. Hai sa vedem cum e si Mamaia lu' nea Mazarica, mafiotul... pardon, baronul de Constanta. Chiar de la intrarea in orasel ni se spune: 27,000 lei sau nu intrati! Eh, daca aveam la masina numar de CT, nu mai era nici-o problema. Un dolar ca sa intri in cel mai scump oras de pe Litoral! Hey you s.o.b., you forgot to gimme a receipt for my income tax!
Trecand cu vederea scumpetea Mamaiei, totusi merita aprecieri datorita curateniei si mult mai bunei organizari administrative, in comparatie cu alte statiuni de pe Litoral. Tot in Mamaia, dupa ce am "scapat" de ceva verzisori (daca n ma insel, e in jur de vreo 15 dolari intrarea) pentru intrarea in Aqua Magic, de care nu este decat reclama, nimic care sa ma impresioneze de altfel. Desi n-am petrecut decat cateva ore prin Mamaia si in Constanta (in cautarea unei cofetarii bune), a fost o intalnire placuta, recomfortanta.
Vizitand Mangalia, si automat ruinele cetatii Callatis, care intradevar sunt niste ruine, aratand cat de mult le pasa la guvernanti de istoria Tarii (normal, trebuie intai rezolvata problema buzunarului propriu pana la sfarsirea mandatului, nu?). Lume multa pretutindeni, mai putin localnici, mai mult turisti. Parasesc Litoralul cu parere de rau fiindca nu am reusit sa vizitez toate locurile care le avusesem in agenda, dar ce sa-i faci, asa se intampla cand altii intervin in planurile tale. Dupa un mic popas in Fetesti, realizez cat de scump este judetul Constanta, dar asta e valabil oriunde in lume, zonele turistice au preturi mai ridicate. Ajung din nou in traficul bucurestean, care de aceasta data nu mi s-a mai parut o nebunie, avand deja experienta din orasul lui Ovidiu. Parasesc Bucurestiul seara, sau mai bine zis noaptea, fiindca era trecut de 11, stiind ca drumul va fi mai gol. A fost, nu chiar asa cum mi-l imaginasem, dar a fost ok. In Rm Valcea, inainte de iesirea din oras, politia facea razie. Din cate am inteles de la prieteni, se zice ca s-a dat lege ca politia nu mai are voie sa te opreasca fara motiv. Si totusi... m-au tras pe dreapta. Vine un civil, imi spune "buna dimineata", apoi se prezinta si imi cere direct pasaportul, nu carnetul de sofer, nu actele masinii. Ii dau pasaportul, se uita ca matza-n calendar, imi multumeste si-mi ureaza drum bun! Timp pierdut aiurea. Urmeaza un nou popas de o zi in Alba Iulia. Imi fac socoteala la drum, ca sa ajung dimineata in Viena, cu gandul de a o vizita, plec iar seara, insa to'arasii vamesi romani imi dau planul peste cap. Mergand inapoi spre Germania, dupa ce am trecut de Arad, drumul era atat de gol incat credeam ca voi fi singurul care trece granita. Aiurea! Cand am ajuns la punctul de frontiera, erau sute si sute de masini, autocare si camioane la coada. Mda, am ajuns la 1:30 dimineata, pe la 7 am trecut in fine in Ungaria. Si de aceasta data fara nici-o problema din partea vamesilor. Mai pierd o jumatate de ora si in vama maghiara. Si la aceasta ora desigur ca prind trafic intens si in Szeget, apoi ceva copoi pana la intrarea pe autostrada, pe centura budapestana desi viteza variaza intre 60-80 kmh, alerg cu cel putin 120, trec de Budapesta, ajung in Austria dar prea tarziu, se apropia ora de varf, asa ca m-am multumit sa admir localitati mai mici, la fel de curate ca si cele din Germania. Si pe ce ma apropiam de Germania, simteam cum vacanta se apropie de sfarsit, iar un dor de Romania ma apasa din nou. De ce vacantele sunt atat de scurte? E cale lunga pana la anu', dar dupa cum zice si cantecul, alta data o s-o fac si mai lata, adica o vacanta mai lunga! Multumesc celor care au avut rabdare sa citeasca aceste note de calator prin Ioropa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu