III
HYDRELE
In afară de alte noi afişe, scrise în acelaşi stil, şi rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viaţă. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afişele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existenţa sa într-un mod tragic. Vă amintiţi de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deşi foarte tînăra - ea avea atunci 16 ani - era cea mai frumoasă fată din sat. Institutorul ne înştiinţase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Intr-o noapte roşie, furăm deşteptaţi din somn de împuşcături. Michel şi cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuşi înaintea noastră. Abia ieşirăm afară, că ne şi lovirăm de oameni înspăimîntaţi, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopţii. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcţia zgomotului. Pichetul de gardă se şi afla acolo şi auzirăm pocniturile puştilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împuşcăturile Winchester-ului lui moş Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălţă, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedesluşită. Pe cînd intram în piaţa Fîntînii, cîteva gloanţe şuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moş Boru.
- Am şi doborît unul, ne spuse el mîndru. Din zbor, aşa cum trăgeam altădată în caprele sălbatice!
- Unul? Pe cine? întrebă Michel.
- Habar n-am. Pe unul dintre netrebnicii care ne atacă!
Cîteva împuşcături mai pocniră încă, urmate de un strigăt de femeie:
- Ajutor! Salvaţi-mă! Săriţi!
- Rose Ferrier, zise Louis. Canalia de Honneger e acela care o răpeşte!
O rafală de puşcă-mitralieră ne făcu să aplecăm capul. Ţipetele descrescură îndepărtîndu-se. Se auzi motorul unui automobil pus în mişcare.
- Stai, porcule! urlă Michel.
Un rîs batjocoritor îi răspunse, în apropierea incendiului văzurăm căzuţi cîţiva morţi şi un rănit care se tîra. Spre stupefacţia noastră, recunoscurăm pe croitor. Era rănit la pulpe de alice şi găsirăm în buzunarul lui un încărcător de mitralieră. Interogatoriul fu rapid. Crezînd că-şi salvează pielea, el ne dezvălui planurile lui Honneger, sau cel puţin ceea ce cunoştea el din ele. Profitînd de armele lor perfecţionate, şi sprijiniţi de o bandă de aproximativ cincizeci de gangsteri, Honneger spera să poată cuceri satul şi să le dicteze locuitorilor legea lui.
Din fericire pentru noi, fiul lui, care o dorea pe Rose de mai mult timp, n-avusese răbdare să aştepte, şi venise s-o răpească în fruntea a doisprezece bandiţi. El, croitorul, era spionul lor şi ar fi trebuit să plece o dată cu ei. Ajutat de Jules Maudru, cîrciumarul cel voinic, el lipea afişele.
In aceeaşi noapte vinovatul fu spînzurat, împreună cu complicele lui, de craca unui stejar. Acest incident ne-a costat trei morţi şi şase răniţi. Trei tinere fete, Rose, Michelle Andouy şi Jâcqueline Presle, nepoata Mariei, dispăruseră. In schimb această agresiune avu efectul să strîngă în jurul nostru atît satul întreg, cît şi pe fermieri. Bandiţii avuseseră doi morţi, în afară de cei doi complici ai lor spînzuraţi de noi.
Recuperarăm pe cîmpul de luptă două mitraliere, un revolver şi o cantitate destul de mare de muniţii. Inainte de a se ivi zorile albastre, Consiliul, in unanimitate, decretă punerea în afara legii a lui Charles şi Joachim Honneger, a complicilor lor, cît şi mobilizarea armatei.
Totuşi, evenimente grave aveau să ne întîrzie atacul asupra castelului.
Căci, dis-de-dimineaţă, pe cînd armata se aduna, un om înspăimîntat apăru pe drum venind cu motocicleta. Cu trei zile înainte, acelaşi om, un agricultor trăind cu soţia şi cu cei doi copii ai lui într-o fermă izolată, la cinci kilometri de sat, ne semnalase că una dintre vacile lui murise în împrejurări ciudate. Dimineaţa fusese perfect sănătoasă, iar seara o găsise la păşune, lungită la pămînt, golită de sînge şi chiar şi de carne! Pielea ei era ca ciuruită de zeci de găuri.
De cum sosi, omul coborî de pe motocicletă cu atît de mare grabă, că se rostogoli în praf. Era livid.
- Au apărut nişte fiare care ucid! Seamănă cu nişte caracatiţe zburătoare şi ucid dintr-o singură lovitură!
După ce îi dădurăm să bea un pahar mare de rachiu, puturăm să obţinem de la el informaţii mai precise.
- Azi-dimineaţă, cum vă spuneam, în zori, am dat drumul vacilor afară. Voiam să curăţ complet staulul. Fiul meu Pierre le-a dus la păşunat. Drace, văzusem eu prea bine un nor verde, foarte sus, deasupra capului meu, dar nici nu îl luasem în seamă. Deh, ce-mi zisei, într-o lume care are doi sori şi trei lune, norii pot fi foarte bine verzi! Ei bine, da! Şi apoi, ce oroare! Pierre se înapoia spre casă, cînd deodată norul verde a căzut! Da, a căzut! Aşa e cum vă spun! Şi am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puţin, de caracatiţe verzi cu braţe care se agitau necontenit. Ele s-au năpustit asupra vacilor si bietele animale s-au prăbuşit moarte la pămînt. I-am strigat imediat lui Pierre să se ascundă. Dar n-a mai avut timpul s-o facă, bietul de el! Una din caracatiţe „înota" în aer, şi cînd a ajuns la trei metri de Pierre, a azvîrlit asupra lui ca un fel de limbă ţepuşe cu care l-a atins drept în şira spinării şi Pierre al meu a căzut jos, murind pe loc! Atunci am încuiat în casă pe soţia şi pe cel de al doilea fiu al meu, le-am strigat să nu se mişte cumva şi am sărit pe motocicletă. Şi m-au urmărit spurcăciunile, dar am putut să scap din ghearele lor. Fie-vă milă, veniţi! Mă tem să nu intre şi în casă!
Din descrierea făcută de ţăran, noi recunoscusem imediat asemănarea cu animalul din mlaştină. Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. In toate privinţele ele erau pentru noi o primejdie groaznică.
Mă urcai împreună cu Michel într-un automobil închis şi luarăm cu noi şi cele două puşti-mitraliere. Vandal, înştiinţat, veni cu noi din proprie iniţiativă şi ocupă scaunul din spate. Beuvin luă cu el un detaşament din gardă, îi urcă într-un camion acoperit, si plecarăm.
După doi kilometri, întîlnirăm prima hydră. Acesta este numele pe care Michel li-l dete, şi care le-a rămas pînă azi. Hydra zbura de ici-colo, urmărind un miel. Un foc de puşcă cu alice o doborî. Cu toate implorările ţăranului, care voia să nu ne mai oprim, totuşi noi oprirăm convoiul.
- Trebuie să-ţi cunoşti duşmanii înainte de a te lupta cu ei, explică Vandal.
Animalul măsura cam vreo patru metri lungime şi avea forma unui burduf subţiat înspre partea dinapoi, cu o coadă puternică şi turtită, în partea dinainte, şase braţe scobite pe dinăuntru, purtau la extremităţile lor cîte o deschizătură înconjurată de dinţi îndoiţi la vîrf, deschizătură care secreta nişte bale lipicioase. La baza celor şase tentacule se aflau şase ochi. In centrul coroanei formate de tentacule, o umflătură conică susţinea un filament lung terminat printr-un tub cu o îndoitură, tăiat oblic, ca un ac de făcut injecţii.
- Desigur, un aparat cu venin, zise Vandal. Vă sfătuiesc să duceţi lupta cu ele fără să ieşiţi din camion, prelata din pînză groasă a acoperămîntului vă va proteja. Este absolut acelaşi soi de animal ca şi cel de zilele trecute, dar mult mai mare şi zburător. Cum de pot ele zbura, oare?
In partea superioară a corpului, hydra avea doi saci mari dezumflaţi, sfîşiaţi de alice. In spatele coroanei de tentacule, grosul încărcăturii făcuse o gaură cît pumnul în carnea verde.
Pornirăm din nou. Eu tocmai lăsasem puţin în jos geamul dinspre partea unde stăteam, ca să trec ţeava puştii-mitraliere.
Michel conducea. Vandal luase celaltă armă şi supraveghea partea stingă. Camionul venea în urma noastră. La o cotitură a drumului, cam pe la trei metri înălţime, între pomi, zărirăm o altă hydră. Ea plutea în aer, nemişcată, cu tentaculele atîrnîndu-i de-a lungul corpului şi legănîndu-se uşor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălţîndu-se în aer cu mare viteză, cel puţin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî. La şase sute de metri de acolo se afla ferma. Un rotocol de fum ieşea liniştit pe horn.
Trecurăm de fermă, luînd-o pe un drum desfundat ale cărui gropi şi băltoace ne făcură să derapăm. In dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei şi al celui de al doilea fiu al ei, un băieţaş de vreo unsprezece sau doisprezece ani.
Mergînd peste câmpuri, ajunserăm la păşuni.
Vreo şaizeci de hydre erau ocupate în jurul leşurilor vacilor. Fiecare din ele îşi înfipsese cîte una sau două tentacule în carnea vacilor.
- Mai erau aci şi alte hydre adineaori, ne strigă fermierul. Fiţi cu băgare de seamă!
Pînă la primele noastre împuşcături, hydrele nu se mişcară de loc. Unele, îngreuiate, părăseau cadavrele şi mergeau să se adape; cel puţin aşa interpretarăm noi comportarea lor în acel moment. Căci ele zburau spre o baltă, îşi cufundau în apă un tentacul special, mai mare decît celelalte, şi pompau apa în corpul lor. După cîteva momente ele păreau umflate şi zborul lor era, vizibil, mult mai uşor.
Fiecare dintre noi ne aleserăm obiectivul. Eu ţintii cu atenţie grupul cel mai apropiat, compus din şase jivine, aşezate la ospătat în jurul aceleiaşi vaci.
- Foc! strigă Beuvin.
O salvă ţîşni cu un zgomot de mătase sfîşiată. Cartuşele goale din mitralieta mea se loveau pîrîind de parbriz. Una din ele, fierbinte, pătrunse prin gulerul deschis al cămăşii lui Michel, care înjură. Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbuşiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la ţintă. Vandal, şi mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrţiră, bucăţele.
Cele care nu fuseseră rănite se înălţară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din maşină, împreună cu Michel şi Vandal. Ceilalţi rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor. Pielea vacilor moarte era găurită de numeroase deschizături aproape rotunde, făcute, evident, de dinţii îndoiţi la vîrf aşezaţi la extremitateâ tentaculelor jivinelor. Carnea fusese transformată într-un soi de noroi negricios.
- Digestie externă, explică Vandal, ca la larva dyticului. Hydra ucide prin aparatul cu otravă, apoi ea injectează în corpul victimei sale, prin tentacule, sucurile digestive care transformă această carne într-un terci nutritiv. După care, ea suge, pompînd acest terci.
Voind să examineze monstrul mai de aproape, el se aplecă ghemuindu-se jos alături de jivină. Pe cînd făcea această mişcare, mîna lui abia de atinse puţin carnea verde. El scoase un ţipăt de durere.
- Atenţie! Nu te atinge de ea. Frige.
Mîna lui stingă se acoperi de băşici albicioase.
- La fel ca şi celenteratele, ele urzică! Desigur cunoaşteţi amîndoi puterea urzicătoare a meduzelor. Aici, vedem acelaşi rezultat, chiar dacă nu este acelaşi procedeu. Cine se atinge, se frige!
Mîna i se umflă imediat şi deveni dureroasa, dar efectul nu se prelungi decît două zile.
In acest timp, sus pe cer, norul verde al hidrelor stătea nemişcat. Noi eram tare încurcaţi ezitînd să plecăm, de teamă ca ele să nu ataci ferma şi temîndu-ne totodată că profitînd de absenţa noastră, Honneger să nu încerce un atac asupra satului. Hydrele aveau să ne scoată ele înşile din această nehotărâre.
- In retragere strigă deodată Michel care le observa. Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel şi ultimul eu. Pe cînd trînteam uşa, o hydră se năpusti asupra maşinii, strivindu-se de acoperiş, care din fericire rezista. Celelalte, într-o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.
Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împuşcături dese izbucniră. Bineînţeles că gărzile nu făceau economie la praful de puşcă. Hydrele lovite se zvîrcoleau la pămînt, celelalte îşi continuau hora lor nebunească în jurul nostru. La un moment dat, ca la un semnal, ele trecură la atac, cu acul-ţepuşe întins înainte. Un ţipăt se auzi din camion: o hydră îşi trecuse aparatul cu otravă; printr-o despicătură a prelatei acoperişului şi probabil că un om fusese înţepat. Camionul se puse în mişcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puţin timp făcurăm treabă bună. Şi era greu să le lovim, aşa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noştri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exerciţiul de tir.
Reuşirăm să distrugem vreo treizeci, care adăugate la cele ucise de noi la primul atac, ridicară totalul pierderilor lor la mai mult de şaptezeci. De data aceasta lecţia ce le-o dădusem îşi atinse scopul şi ele îşi luară zborul fără să se mai reîntoarcă.
Una dintre ele, moartă, dar nedezumflată, plutea în aer de ici-colo, la doi metri înălţime. Cu îndemînare, unul dintre oamenii noştri îi încercui corpul cu un lassou şi o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv.
Mai aduserăm cu noi şi pe fermier cu soţia şi cel de al doilea fiu al lor, cit şi cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.
Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîmp, de asemeni şi hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziţia să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înţepat şi ţipătul pe care-l auzisem nu fusese decît un ţipăt de spaimă. Oricum, începînd din această zi, noi cunoşteam toată gravitatea ameninţării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră.
Ne reîntoarserăm în sat triumfători. Gărzile cîntau, şi deoarece erau muncitori, cea mai mare parte dintre ei intonau imnuri revoluţionare. Michel şi cu mine răcneam cît ne ţinea gura aria trompetelor din Aida, în chipul cel mai zgomotos posibil. Dar veştile rele pe care ni le comunică Louis răciră puţin frumosul nostru entuziasm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu