Robinsonii Cosmosului - partea a XI-a

IV
SWISSII (partea 1)


Luai deoparte pe Vandal, pe Michel şi pe Breffort şi le arătai descoperirea mea.
- Eşti sigur, întrebă Michel, că nu este cumva un joc al naturii?
- Absolut sigur. Priveşte forma generală, retuşările. Este exact corespondentul unei lame solutreene.
- Sau al unor piese din feldspat potasic de origine vulcanică, provenind din America şi pe care le-ai fi putut vedea la Muzeul Omului, dacă l-ai fi vizitat, adăugă Breffort.
- Deci, reluă Michel, trebuie să admitem, că sînt oameni pe Tellus.
- Nu-i absolut sigur, zise Vandal. Inteligenţa poate înflori în forme diferite de a noastră. Pînă acum, fauna telluriană nu are nimic terestru.
- Bineînţeles, faptul că vărul meu şi tovarăşii lui au găsit umanoizi pe Marte, nu este un motiv că din aceştia să se afle şi aici!
- Nu s-ar putea oare, reluă Michel, ca aici să fie vorba de foşti locuitori ai Pămîntului, ca şi noi, dar care, neavînd la dispoziţia lor aceleaşi mijloace ca şi noi, să se fi reîntors la epoca de piatra?
- Nu cred. Nu am cunoscut pe Pămînt decît cîţiva oameni care să ştie tăia piatra în maniera preistorică. Şi, crede-mă, fabricarea unei atari piese presupune o îndemînare care nu se dobîndeşte decît după un antrenament de foarte mulţi ani. In orice caz, să fim atenţi şi să-i punem la curent şi pe ceilalţi!
Astfel şi făcurăm. Pusei să fie verificate atît farurile cît şi singurul nostru proiector fixat în cupola mobilă. Pentru a face faţă oricărei eventualităţi, garda de noapte fu dublată, şi eu intrai în primul schimb, împreună cu Michel. El se urcă în turelă, iar eu luai loc pe bancheta din faţă şi trecui ţeava unei puşti-mitralieră printr-un crenel, cu încărcătorul gata pregătit, apoi aşteptai. După un moment, chemai pe Michel la telefon.
- Este mai bine să ne vorbim din timp în timp, asta ne va împiedica de a aţipi. Dacă vrei să-ţi fumezi pipa, vezi, fii atent ca să nu se zărească de afară flacăra brichetei.
- Am înţeles. Dacă observ ceva te anunţ imediat si...
Afară, foarte aproape, răsună un ţipăt straniu şi puternic. Părea un răget, o gîlgîială şi se termina cu un fluierat oribil, care îţi zgîria nervii. Simţii că înţepenesc. Saurienii uriaşi din epoca secundară trebuie să fi avut asemenea glas. Ne aflam oare într-o regiune populată cu tyranosauri? In microfon, Michel îmi suflă:
- Ai auzit?
- Desigur!
- Ce dracu mai poate fi şi asta? Să trag?
- Nu, pe viaţa ta! Taci!
Ţipătul straniu se înălţă din nou, şi mai aproape încă. In dosul unui boschet de arbori văzui, la palida lumină a astrului Selene, mişcîndu-se ceva enorm. Cu răsuflarea tăiată introdusei un încărcător în puşca mitralieră. Trosnitura produsă mi se păru asurzitoare în liniştea totală din jur. Cu o uşoară scîrţîitură, turela se învîrti. Desigur că Michel văzuse şi el dihania şi se pregătea să tragă, în liniştea ce se aşternu, auzii sforăiturile lui Vandal. Cît trebuiau să fie de obosiţi cu toţii, de nu i-au deşteptat cele două răgete! Pe cînd mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să sun alarma pentru luptă, forma se mişcă şi ieşi din dosul arborilor. In lumina slabă, întrezării un spate crenelat, nişte labe scurte şi groase, un cap
cornut turtit şi foarte lung. Ceva bizar în mersul ei îmi atrase atenţia. Bestia avea 6 picioare! Măsura cam vreo 25 - 30 de metri în lungime şi 5 - 6 metri în înălţime. Cu degetul pipăii piedica, verificînd ca arma mea să fie pregătită pentru tir, dar nu riscai să apăs degetul pe trăgaci, de teamă să nu scap vreo rafală din nervozitate.
- Atenţie. Fii gata, dar nu trage, zisei eu.
- Ce mai poate fi şi scîrbăciunea asta?
- Nu ştiu. Atenţie!
Monstrul se mişcase. El venea spre noi. Capul lui avea coarne rămuroase ca acelea ale elanului, lucind în lumina lunii. Mergînd încet, jumătate alunecînd, jumătate tîrîndu-se, el trecu în umbra pilcului de arbori si apoi îl pierdui din vedere. Fuseseră nişte clipe groaznice. Cînd monstrul reapăru, era şi mai departe şi se topi încetul cu încetul în noapte. Un „uf" îmi ajunse la ureche prin telefon. Eu răspunsei la fel.
- Execută un tur de orizont, zisei eu.
După scîrţîitul pedalelor, înţelesei că Michel executa ceea ce îi cerusem. Deodată un „ah" înăbuşit ajunse pînă la mine.
- Vino încoace!
Mă urcai pe scară, strecurîndu-mă lîngă Michel, de cealaltă parte a mitralierei.
- Drept în faţa ta, colo, departe.
La căderea nopţii, în acea direcţie noi văzusem o faleză. Pe acea faleză, acum, scînteiau puncte luminoase, uneori mascate de ceva.
- Focuri! în grote! Să ştii că acolo trăiesc cioplitorii de obsidiană (feldspat potasic, de natură vulcanică) !
Ramaserăm acolo, ca hipnotizaţi, privind din timp în timp de jur împrejur. Cînd după cîteva ore, soarele roşu răsări, noi ne mai aflam încă acolo.
- De ce nu ne-aţi deşteptat? se văicărea Vandal. Cînd te gîndeşti că tocmai eu n-am văzut acel animal!
- Nu e frumos din partea voastră, adăugă şi Martine.
- M-am gîndit să o fac, zisei eu. Dar atîta timp cît animalul era aici n-am vrut să risc zăpăceala unei deşteptări bruşte, să vă văd sărind în sus speriaţi, şi după aceea, ei bine, dihania plecase. Acum, Michel şi cu mine vom dormi puţin. Vandal şi Breffort,
preluaţi voi schimbul. Inutil să vă recomand ca să fiţi cu ochii în patru. Să trageţi numai în caz de necesitate absolută. Tu, Charles, zisei eu lui Breffort, ia cea de a doua puşcă-mitralieră şi urcă-te în turelă. Nu te servi de mitralieră decît dacă nu poţi face altfel. Muniţiile sînt relativ rare. Dar dacă este necesar, nu ezita. Este cu desăvîrşire interzis oricui să iasă afară din camion. De cum răsare Helios, deşteaptă-mă.
Nu dormirăm decît o oră! Rafale de împuşcături şi plecarea bruscă a camionului mă deşteptară din somn. Intr-o clipită sărisem din pat şi mă pomenii cu Michel pe jumătate adormit că sare şi el jos, peste mine. Prin uşa de comunicare văzui pe Paul la volan, şi spatele lui Vandal, aplecat peste o puşcă-mitralieră, în timp ce Martine îi dădea încărcătoarele. In spate, Beltaire, cu cea de a doua puşcă-mitralieră lîngă el, privea afară cu ochiul lipit de crenel. Turela se învîrtea în toate direcţiile şi mitraliera grea trăgea rafale de cîte 4 sau 5 gloanţe.
- Michel, aprovizionează mitraliera!
Trecui în faţă.
- Ce s-a întîmplat? De ce sîntem în mers?
- Iarba e incendiată!
- Asupra cui trageţi?
- Asupra acelora care au dat foc ierbii.
- Priveşte, iată-i!
Deasupra ierburilor înalte, întrezării o siluetă vag omenească, care fugea cît putea de repede.
- Călăreţi?
- Nu, centauri!
Ca pentru a confirma expresia de care se servise Vandal, una din acele creaturi apăru pe o movilă pleşuvă la o sută de metri. La prima vedere, apariţia evoca într-adevăr legenda: ea măsura cam doi metri înălţime, avea un corp cu patru picioare, lungi, fine. Perpendicular pe acest corp se ridica un trunchi aproape omenesc, cu două braţe lungi. Capul era chel. Pielea lui brună lucea ca o castană indiană, abia ieşită din coaja ei ţepoasă. Acea fiinţă ţinea într-o mînă un mănunchi de beţe. Apucă un băţ cu mîna dreaptă, alergă spre noi şi îl zvîrli cu putere.
- O suliţă, spusei eu mirat.
Arma se înfipse în pămînt la o adâncime de cîţiva metri, trosni sub roţi: un ţipăt de spaimă veni din fundul camionului.
- Dă viteză mai mare, hai mai iute! Focul se întinde!
- Mergem cu maximum de viteză: 55 km pe oră, spusei eu. Focul e departe de aci?
- Numai la 300 de metri. Vîntul îl împinge spre noi.
Merserăm drept înainte. „Centaurii" dispăruseră.
- Cum s-au petrecut faptele? întrebai eu pe Martine.
- Tocmai vorbeau despre fiara pe care o văzuserăţi voi doi astă-noapte, cînd Breffort semnală lui Vandal că în spatele nostru se aprinseseră focuri. Abia se dăduse această veste că vreo 100 din aceste fiinţe apărură. Ei au început să arunce în noi
cu suliţe. Unii dintre ei, au chiar şi arcuri, cred. Noi le-am răspuns şi am plecat. Asta e tot.
- Focul se întinde, strigă Beltaire. E la 100 de metri de noi!
Fumul întuneca peisajul în dreapta. Pale de ierburi aprinse zburau deasupra camionului, aprinzînd alte focare secundare, care trebuiau evitate.
- Incearcă să dai o viteză mai mare, Paul.
- Dar mergem cu maximum de viteză. Cu 60 pe oră. Şi dacă o osie se rupe...
- Ei bine, vom fi arşi de vii. Dar osiile vor ţine.
- La stînga, Paul, la stînga, strigă Breffort. Pe pămîntul gol!
Schoeffer vira, şi după cîteva minute, mergeam pe o vastă întindere stearpă, goală, din argilă roşiatică. Munţii erau aproape, şi Helios răsărea. Privii la ceas; între momentul cînd mă culcasem şi clipa de faţă, se scursese abia o oră şi jumătate.
Situaţia noastră era acum mai bună. Ne aflam pe o suprafaţă goală, avînd o circumferinţă de mai mulţi kilometri, probabil. Cu armamentul nostru intact, eram de temut. Apăraţi de blindajul camionului nostru, nu ne temeam pentru noi de săgeţi, nici
de suliţe, ci doar pentru cauciucuri. Puţin cîte puţin focul încercui insula noastră salvatoare, ne depăşi în partea stîngă. In faţa focului alergau un val întreg de animale bizare. Vandal scoborî pe pămînt şi captură cîteva. Foarte variate ca formă şi ca mărime
de la cele cît un chiţcan pînă la cele cît un dulău - ele prezentau toate o caracteristică comună, prezenţa a şase labe. Numărul ochilor lor varia între trei si şase.
In dreapta noastră, focul, întîlnind poate o vegetaţie mai umedă, se opri. In stîngă ne întrecuse cu mult... El atinse un pîlc de arbori, care trosniră şi se aprinseră cu atîta violenţă de parcă ar fi fost stropiţi cu benzină. Un urlet înspăimîntător se auzi. O (formă enormă ţîşni dintre copacii în flăcări şi veni, legănîndu-se, drept spre noi, în goana mare. Era animalul de astă-noapte, sau fratele lui din aceeaşi rasă, care trebuie să-şi fi avut vizuina în stufăriş. La 500 de metri de noi el se opri, pe pămîntul gol.
Privindu-l de departe, putui să-l examinez în amănunţime. Forma sa generală - în afară de cele şase labe - era aceea a unui dinosaur. Spinarea crenelată se prelungea printr-o coadă lungă, zbîrlită, cu ţepi.
Pielea sa de un verde strălucitor era solzoasă, capul, lung de vreo trei-patru metri, înarmat cu numeroase coarne, dintre care două erau ramificate, poseda trei ochi, doi laterali şi unul frontal. Pe cînd se întorcea să-şi lingă o rană, îi văzui dinţii enormi ascuţiţi, o limbă lungă roşietică în botul violaceu.
Apoi apărură zece „centauri" înarmaţi cu arcuri. Ei începură să ciuruie monstrul cu săgeţi. Bestia se năpusti asupra lor. Cu o minunată supleţe, ei o evitară, mişcările lor erau vii şi graţioase şi viteza cu care fugeau întrecea pe aceea a unui cal în galop. Ea le era de altfel necesară, monstrul desfăşurînd o agilitate remarcabilă pentru greutatea lui. Priveam cu toţii, zguduiţi puternic de această vînătoare epică, ezitînd să intervenim. Ar fi fost şi greu să tragem fără să lovim, pe vînători, care se învîrteau în jurul prăzii. Tocmai voiam să dau ordin să pornim la drum, cînd drama se desfăşură sub ochii noştri. Unul din „centauri" alunecă. Botul enorm îl apucă şi-l sfărîmă.
- Inainte! Fiţi gata să trageţi!
Ne năpustirăm cu viteză moderată pentru a putea manevra mai bine. Oricît de bizar ar putea părea; aceasta, nu cred că „centaurii" să fi observat prezenţa noastră înainte ca noi să fi ajuns la mai puţin de 100 de metri de ei. Ei ne zăriră atunci şi abandonară imediat atacul împotriva monstrului, regrupîndu-se cîte trei! Pe măsura ce noi înaintam ei se retrăgeau, lăsîndu-ne faţă în faţă cu fiara. Trebuia să evităm cu orice preţ să fim izbiţi de fiară, căci izbitura ei ne-ar fi sfărîmat.
- Foc, strigai eu.
Monstrul se năpustea asupra noastră. Cu toate ca era ciuruit de gloanţe şi de obuze perforante, nu se opri. Schoeffer vira brusc cu o violentă răsucire a volanului spre stingă. Mi se păru că animalul alunecă în dreapta, o lovitură de coadă ne turti blindajul. Imediat, întoarsă spre fiară, mitraliera continuă să tragă. Bestia vru să revină asupra noastră, se clătină, apoi deodată se prăbuşi nemişcată, moartă. De la distanţă „centaurii" priveau cu atenţie toate acestea.
Monstrul nu mai mişca. Cu mitralierele în miini coborî împreună cu Michel şi Vandal. Martine vru să vină şi ea dar îi interzisei aceasta. Şi bine făcui! Căci abia puserăm piciorul pe pămînt că „centaurii" ne şi atacară, scoţînd ţipete şuierătoare de „SSWI ! SSWI !" O puşcă-mitralieră bubui, apoi se opri, blocată poate. Mitraliera trase şi ea de două ori. Deja, asediatorii veneau asupra noastră. Rafalele noastre fură mai eficace. Trei „centauri" ucişi se rostogoliră la pămînt; alţi doi, răniţi, fugiră. O ploaie de săgeţi se abătu asupra noastră fără să ne atingă. Apoi avu loc lupta corp la corp. După ce descărcarăm puştile-mitraliere în ei, traserăm cu revolverele. Abia luasem în mînă revolverul, că mă simţii apucat pe la spate şi dus. Eram cuprins de braţe puternice şi finut lipit de un trunchi uleios care răspîndea un miros acru de grăsime rîncedă. Aveam braţele lipite de corp, ţinînd încă revolverul în mîna stingă. Auzii împuşcături, dar nu mă putui răsuci. Părnîntul gol răsuna sub picioarele răpitorului meu. Imi dădui seama că dacă nu mă eliberam repede din strînsoare, eram pierdut. Vreo treizeci de „centauri" îi soseau în ajutor. Cu o sforţare violentă, putui să mă desfac din strînsoarea duşmanului meu, să mă răsucesc şi să-mi degajez braţul drept. Trecui revolverul în mîna dreaptă şi trăsei cinci gloanţe în capul celui ce mă ducea cu el. Mă rostogolii la pămînt pe jumătate ameţit. Cînd mă ridicai, ceilalţi ajunseseră la 300 de metri de mine, şi camionul sosea cu toată viteza, dar cu armele amuţite, începui să alerg spre camion fără prea mare speranţă de a putea scăpa de urmăritori. Eram inundat de un lichid portocaliu şi lipicios, sîngele „centaurului". Auzeam din ce în ce mai aproape galopul urmăritorilor mei. Respiraţia mi se tăia, un junghi în coastă îmi sfîşia pieptul. Prin deschizătura turelei văzui pe Michel care îmi făcea semne desperate cu braţele.
„Prea tîrziu", gîndii eu. De ce nu trag ei oare? Deodată înţelesei: nu puteau trage fără să rişte să mă rănească. Brusc mă culcai la pămînt, mă întorsei în direcţia inamicului. Mai aveam încă trei gloanţe în armă. Abia atinsesem pămîntul că primele obuze
şuierară trecînd pe deasupra mea, şi dădură peste cap vreo zece inamici. Ceilalţi se îngroziră, se opriră. Doi continuări totuşi să vină asupra mea; îi împuşcai de la zece metri.
Camionul se opri, cu un scîrţîit de frîne, aproape de mine, cu uşa deschisă. Sării înăuntru. Un potop de săgeţi trosniră, izbindu-se de uşe şi zgîriind plexiglasul de la geamuri. Unul din aceste proiectile trecu printr-un crenel şi se înfipse vîjîind în spătarul banchetei. Traserăm din nou şi cei cîţiva supravieţuitori fugiră. Eram stăpîni pe cîmpul de luptă. Michel coborî din turelă.
- Ei bine, prietene, ai scăpat ca prin urechile acului! De ce naiba nu te-ai culcat la pămînt mai devreme?
- Crezi că mi-a venit în minte?! Nu avem pagube?
- Vandal a fost rănit la braţ de o săgeată în timpul luptei. Nu va păţi nimic... dacă ea nu este otrăvită. Breffort a examinat vîrful săgeţii, şi ne asigură că nu e otrăvită.
- Ce fiinţe infernale!
- Incotro mergem acum?
- Să ne întoarcem să-l vedem pe Goliatul pe care l-am doborît.
Michel, Vandal şi cu mine coborîrăm pentru a doua oară să examinăm monstrul, cît şi cadavrele „centaurilor" rămase pe primul cîmp de luptă. După Vandal, platoşa Goliatului, cum numirăm noi pe monstru, era dintr-o materie apropiată de chitina insectelor terestre, dar destul de diferită de ea. In orice caz, ea era dură şi noi stricarăm dinţii de la ferăstrăul nostru pentru metale, pînă să reuşim să desfacem unul din coarnele ramificate, pe care Vandal voia să-l ia cu el. Fotografiarăm animalul, cît şi pe centaurii morţi. Mai aveam cîteva filme încă pentru Leika mea, şi le foloseam cu multă zgîrcenie.
„Centaurii" sau, după cum îi numirăm noi, după ţipătul lor - si tot astfel se numesc ei înşişi între ei - „Swissii" erau nişte creaturi stranii. Aveau corpul aproape cilindric, 4 picioare fine cu copite tari şi mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din faţă pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două braţe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte 6 degete egale, dintre care 2 opozabile. Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavităţi, are trei ochi de un cenuşiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunţii. Gura este larg despicată şi are dinţii ascuţiţi ca la reptile. Nasul, lung, moale, legănîndu-se ca o trompă, atîrnă în faţa gurii. Vandal a disecat sumar pe unul dintre ei. Creierul este complicat şi voluminos, protejat de o capsulă chitinoidă. Osatura este mineralizată, dar suplă. Deşi foarte îndepărtaţi de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele. Unele cadavre erau calde încă. Trunchiul nu închidea decît doi plămîni mari, analogi cu ai noştri, dar mai simpli, inima cu 4 cavităţi, stomacul şi celelalte viscere fiind închise în partea orizontală a corpului. Sîngele, gros, era de culoare portocalie.
- Acestea sînt nişte fiinţe pe care sîntem obligaţi să le numim umane, zise în sfîrşit Vandal. Ele cunosc focul, cioplesc piatra, şi fabrică arcuri. Pe scurt, ei sînt inteligenţi. Ce păcat că am intrat în felul acesta în relaţii cu ei!
Pornirăm din nou la drum, nu fără a fi notat că în afară de armele lor - un arc şi suliţe cu vîrf de obsidiană cu meşteşug ascuţite - Swissii purtau, în jurul părţii verticale a corpului lor, un fel de brîu din fibre vegetale, măiestrit împletite, de care atîrnau saci mici din acelaşi material, plini de obiecte de feldspat potasic, ce aminteau în mod ciudat uneltele din Paleoliticul nostru superior uman. Pentru înnoptat aleserăm o porţiune de cîmpie cu desăvîrşire lipsită de ierburi şi arbori. Aceste stranii spaţii dezgolite erau destul de dese şi mă convinsei că se datorau naturii solului, un fel de latirită perfect sterilă. Oricărei cauze s-ar datora, ea servea scopurilor noastre. Oprirăm camionul în susul unei pante lungi, spre a fi la adăpost de o posibilă slăbire a demarorului. Toate aceste precauţii se dovediră inutile. Noaptea trecu fără alarmă, abia tulburată de răgetul îndepărtat al unui Goliat. Dimineaţa totuşi Michel mă deşteptă, şi avea o înfăţişare ce dezvăluia preocuparea.
- Priveşte! îmi zise el, arătîndu-mi barometrul.
Acesta, în loc de cei 91 de centimetri de mercur cu care eram obişnuiţi, abia atingea 76.
- Am impresia că vom avea o vreme ciudată în curînd !
- Eşti sigur că nu se datoreşte altitudinii?
- Aseară marca 90.
Apoi, chemîndu-mă la geamul din stînga:
- Priveşte munţii.
„Munţii Necunoscuţi", către care mergeam, dispăruseră în ceaţă. Inspre apus pluteau nori negri cenuşii.
- Nu putem rămîne aci, hotărîi eu. înainte. Tre buie să găsim un adăpost natural.
Paul luă volanul. Aşezîndu-se, privi orizontul şi lăsă să-i scape un fluierat de uimire.
- Primejdie, asta e, la dracu! N-am mai văzut aşa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului!
Tot apusul devenise de un cenuşiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, şi această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.
- Ia-o spre stînga, spusei eu. Cu cît vom fi mai sus, pe înălţimi, cu atît mai puţin ne vom teme de inundaţie.
Gonirăm înspre sud-vest, peste cîmpia pustie. Norii ajunseseră acum aproape la zenit. Deodată, mari şi zgomotoase, căzură primele picături de ploaie. In timp ce sus pe munte vîntul fugărea norii, pe cîmpie el era inexistent. O căldură înăbuşitoare stagna aici. Lăsînd pe Michel alături de şofer, eu mă urcai, urmat de,, Martine, în turelă, de unde speram să descopăr vreun adăpost. Pentru a ne apropia mai repede de munţi, tăiarăm de-a curmezişul întîi spre sud apoi spre sud-est. Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creştea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Şi deodată, izbucni furtuna. Vîntul ne izbi camionul, care se clătină. Auzii pe Paul înjurînd şi simţii cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliţi lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie. Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior şi să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să ţipăm, atît de asurzitor şi de neîntrerupt bubuia tunetul.
Camionul înainta cu mare greutate. Solul lichefiat nu mai oferea sprijin cauciucurilor, care patinau. Vîntul nu bătea continuu, dar sufla în rafale bruste, îngreunînd mult conducerea maşinii. Nu puturăm depăşi, fără primejdie, viteza de 10 kilometri pe oră. Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere şi întuneric din care răsărea şi dispărea alături de mine faţa palidă şi înfricoşată a Martinei. Cînd mă aplecam şi priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului. La masă, Breffort scria jurnalul de bord şi Vandal îşi punea în ordine notiţele. Nu-l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cuşetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea şi mai dezlănţuit. Vîntul şi ploaia se înverşunau. Fulgerele îmi arătau acoperişul şi capota şiroind de apă de parcă ar fi ieşit din mare. Antena vibra, întinsă gata să se rupă. In intervalul dintre tunete auzeam şuieratul ei ascuţit.
- Ei bine, strigai eu, asta zic şi eu că e furtună, nu glumă.
- E măreţ, răspunse Martina.
Era într-adevăr un spectacol măreţ cu toate că era înspăimîntător. Mai fusesem eu surprins de atîtea furtuni în munte, pe Pămînt, dar nu mai văzusem niciodată ceva care să se asemene cu aceasta, în violenţă şi frumuseţe. Pe cînd trăsnetul căzuse la numai două sute de metri de noi, strigai lui Michel:
- Ce face barometrul?
- Coboară într-una!
- Sosim. Văd adăposturi. Aprindeţi farurile!
Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat - pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac şi un val de aer rece şi umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol şi în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Il aşezarăm cu faţa spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.
Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălţime şi douăzeci si cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de-a lungul boltei, curgînd şiroaie, în alte părţi vinele stîncii îndeplineau rolul de streaşină şi solul era uscat. Intr-un colţ, cenuşă şi unelte din feldspat potasic, resturi de oase, ne dovedeau că Swiss-ii locuiseră aci, nu de mult. Trebuia deci să veghem. Găsirăm, de asemenea, ascunse cu grijă într-o adîncitură, blocuri de feldspat potasic şi rezerve de lemn uscat.
Era poate o imprudenţă din partea noastră, dar aprinserăm un foc în spatele camionului. Luarăm masa de prînz lîngă foc şi cutiile de conserve golite măriră grămada de rămăşiţe pe care le părăsiseră aci Swissii.
- Mă întreb ce figură vor face prietenii noştri „centaurii", zisei eu, cînd vor găsi aceste tinichele caraghioase.
- Mai ales dacă vor privi etichetele, adăugă Michel.
O cutie de cirnaţi avea pe etichetă în policromie portretul "mătuşei Irma", sub înfăţişarea unei planturoase bucătărese.
- Işi vor face o părere jalnică despre arta noastră, interveni Martine.
Toate aceste replici fură ţipate pentru a domina zgomotul de cataractă al apelor.
Michel, luînd locul lui Beltaire lîngă mitralieră, eu îl mobilizai pe acesta din urmă, punîndu-l să sape, împreună cu Breffort şi cu mine, o mică tranşee pentru cercetări, în solul adăpostului. Voiam să ştiu dacă fusese locuit la diverse epoci. Munca noastră fu recompensată prin descoperirea, în pămîntul nisipos, a două straturi de cenuşa şi de resturi, groase fiecare de douăzeci de centimetri. Amîndouă straturile ne dădură la iveală aceeaşi industrie, diferită de aceea a Sunssilor actuali, după cît ne puteam da noi seama. Ea era mai grosolană, neconţinînd vîrfuri în formă de „frunze de lauri", ci numai vîrfuri cioplite pe o singură faţă. Desgroparăm şi un schelet de Swiss, bine conservat, dar nu ne-am putut da seama dacă fusese înmormîntat aci, sau omorît de o surpare. Mai descoperirăm de asemenea multe oseminte diferite, dintre care unele s-ar fi putut să fi aparţinut unor Goliaţi.
Trei din aceste animale, de talie relativ mică - ei nu depăşeau zece metri în lungime - veniră chiar să ne viziteze spre sfîrşitul după-amiezii. Nepoliticoşi, refuzarăm să-i primim şi-i trimiserăm în ploaie. Deoarece insistau, trăserăm şi omorîrăm unul dintre ei. Ceilalţi doi o luară la fugă.
Ploaia mai dură încă două zile întregi, cu scurte întreruperi. Ne trecurăm acest timp cu săpăturile, neavînd ce face altceva. Săpai mai adînc tranşeea mea. In locul nisipului din straturile superioare, găsii pături de dărâmături calcaros-angulare, formate sub un climat diferit, desigur cu mult mai rece. Tellus trebuie să fi cunoscut, ca şi Pămîntul, perioade glaciare şi îmi promisei să caut în munţi vechile morene. Un lot de pietre cioplite şi de oseminte luară loc în camion, nucleul unui viitor muzeu.
In dimineaţa celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuşi să mai aşteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime. Din fericire se porni un vînt puternic, ceea ce grăbi evaporarea. Profitarăm de acest repaus forţat, pentru a lua contact prin radio cu Consiliul. Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenţei Swissilor şi despre indiciile că se află petrol pe Tellus. In schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă. Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Inştiinţai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud-vest şi apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanţi, muniţiile şi hrana erau încă abundente. Făcusem pînă atunci 1070 de kilometri.
De îndată ce pămîntul fu îndeajuns de uscat, plecarăm. După puţin timp, întâlnirăm un alt rîu, pe care îl numii „Vezere". Mai puţin important decît Dordogne, el se strimta uneori pînă la cincizeci de metri. Problema de a-l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi şi adînci. Aveam să-l trecem totuşi, dar în condiţii care-mi dădură fiori.
Urcînd de-a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălţime. Cercetarea împrejurimilor mă făcu să mă gândesc la o falie care înseamnă în topografie în afară de cascadă şi o faleză. Avurăm norocul să găsim la cîţiva kilometri o pantă practicabilă pentru vehiculul nostru şi revenirăm perpendicular pe rîu exact în sus de cascadă. Ne întrebarăm cum să facem ca să trecem. Atunci o idee îndrăzneaţă şi înfricoşătoare îi veni în minte lui Michel. Arătîndu-mi o stîncă lată şi netedă care ieşea din apă la vreo zece metri de ţărm, apoi altele distanţate de la 5 la 6 metri pînă la celălalt mal:
- Iată pilonii podului. Nu ne mai rămîne decît să facem podişca.
Il privii cu gura căscată.
- Si cu ce?
- Se găsesc pe aici arbori de zece, douăzeci de metri înălţime. Avem topoare destule, cuie şi frînghii. Unii arbuşti sînt destul de flexibili pentru a ne servi pentru legături.
- Nu crezi că e prea riscant?
- Dar expediţia noastră nu este şi ea riscantă?
- Fie. Să ne sfătuim şi cu ceilalţi.
Breffort fu de părere că acest proiect era realizabil.
- Trebuie îndrăzneală, bineînţeles, dar am făcut noi lucruri şi mai grele!
Ocrotiţi de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră şi Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curăţarăm şi apoi grosolan ciopliţi ei fură tîrîţi de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.
Acum greul cel mare era că trebuia dus unul din capete pe prima stîncă. Căutam mijlocul de a o face cînd văzui pe Michel că se dezbracă.
- Doar n-ai să te duci înot?
- Ba da! Leagă-mă cu o frînghie. Voi intra în apă aici şi mă voi lăsa dus de ea pină la stîncă.
- Eşti nebun! Ai să te îneci!
- N-avea grijă! Am fost campion universitar de 100 metri. Repede, pînă nu mă vede soră-mea. Sînt sigur de mine, dar n-are rost să-i dau emoţii.
De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort şi cu mine ţineam de capătul frînghiei pe care el şi-o petrecuse în jurul mijlocului. La cîţiva metri de stîncă, luptă în mod sălbatic împotriva curentului care-l tîra spre prăpastie. Reuşi totuşi, fără prea multă greutate, să se agate de marginea stîncii. Dintr-o sforţare se ridică sus.
- Brr! Cît e de rece! ne strigă el în zgomotul apelor. Legaţi trunchiul la un capăt de frînghia mea şi la celălalt de frînghia pe care o să o ţineţi voi! Aşa ! Foarte bine! Acum aruncaţi-l în apă! Ţineţi bine, nu-l lăsaţi să fugă la vale!
Trunchiul enorm se sprijini cu un capăt de stîncă, cealaltă extremitate, menţinută de frînghia noastră, răzăluia celălalt mal. Nu fără mari sforţări îi ridicarăm capătul sus pe mal. Apoi Paul, Breffort şi cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul şi cu mine încălecîndu-l şi cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să-si ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oţel. Pusesem prima grindă a podului nostru. Reîncepurăm aceeaşi manevră şi pentru a doua grindă, înainte de a se însera, trei din ele erau fixate. Noaptea întrerupse sforţările noastre. Eram obosit, Michel şi Paul erau frînţi, dar Breffort arăta destul de bine. Făcui prima gardă cu el, pînă la miezul nopţii. A doua fu asigurată de Vandal şi Beltaire, a treia de Martine singură, după răsăritul lui Sol. Dimineaţa reluarăm lucrul. A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor şi noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Şantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă şi răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli. In ultima zi, la masa de prînz, destupai două sau trei sticle de vin vechi, şi aceasta ne ridică optimismul la culme. Eram la desert, pe care-l luam pe iarba cenuşie, afară din camion, cînd o ploaie de săgeţi se abătu asupra noastră. Din fericire nimeni nu fu atins, dar unul din cauciucuri fu străpuns. Aveam o puşcă-mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt şi începui un foc infernal în direcţia din care veniseră săgeţile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacţia să văd că un mare număr dintre Swiss-ii care ţîşniră de acolo erau răniţi. Atacul lor încetă imediat.
Mai puţin veseli de data aceasta - căci am fi putut fi ucişi cu toţii - podeaua fu repede terminată şi camionul, cu prudenţă condus de Paul, o porni pe pod. Nu, niciodată, vreun inginer care a construit cel mai mare viaduct din lume nu a fost atît de mîndru ca noi, că am putut trece pe celălalt mal... şi nici atît de fericit.
Noaptea sosi fără incidente, înainte de apusul soarelui, alesei drumul pe care aveam să mergem a doua zi în direcţia sud, către un munte, care, deşi mai puţin înalt decît Muntele întunecat, avea totuşi 3000 de metri înălţime. La miezul nopţii, fiind de gardă, zării în apropiere de vîrful muntelui un punct luminos. Era oare şi acesta tot un vulcan? Lumina sa stinse. Adevărul însă îmi apăru cînd lumina se aprinse din nou mai jos. Era o semnalizare cu ajutorul focurilor! Mă întorsei.
In spatele rîului Vezere, pe coline, străluceau alte focuri.
Destul de îngrijorat, împărtăşii observaţiile mele lui Michel, care mă înlocuia.
- Este într-adevăr plicticos! Dacă Swissii fac o mobilizare generală, ne vom afla într-o situaţie grea, cu tot armamentul nostru superior. Ai remarcat că nu se tem de armele de foc? Iar muniţiile noastre nu sînt inepuizabile...
- Eu ţin totuşi să mergem pînă la acest „Munte-Semnal". Numai pe munte - sau foarte aproape de el - vom putea găsi minereu. Vom face numai un raid rapid...
Dimineaţa, înainte de a porni mai departe, trebuirăm să schimbăm cauciucul găurit în ajun de săgeţile Swissilor a cărui spărtură se tot mărea. De cum pornirăm, pămîntul urca pe nesimţite, apoi terenul deveni văluros brăzdat, tăiat de rîuri pe care cu mare greutate le puturăm trece. Intr-o mică vale văzui filoane verzui într-o faleză. Era garnierită, un minereu de nikel destul de bun. Valea ni se dezvălui de o bogăţie minieră prodigioasă, şi seara aveam probe de nikel, crom, cobalt, mangan şi fier, dar şi, lucru nepreţuit, o excelentă huilă ce se afla aproape de suprafaţă, în vine groase.
- Iată, aci vom aşeza noi centrul nostru metalurgic, zisei eu.
- Da, dar aci mai sînt şi Swissii, obiectă Paul.
- Vom face ca americanii timpurilor eroice. Pământul pare fertil. Ne vom bate, dacă va fi necesar, în timp ce vom cultiva pămîntul şi vom exploata minele. Oricum, încă din cea de a doua zi a călătoriei noastre, n-am mai văzut hydre de loc. Acest fapt compensează pe celălalt.
- Fie, zise Michel. Ura pentru Cobalt-City! Dificultatea cea mare va fi transportarea întregului nostru material pînă aci.
- Vom reuşi. Va trebui, mai întîi, să exploatăm petrolul, şi asta nu va fi aşa de uşor.
Virarăm spre nord, apoi spre apus. La şaizeci de kilometri de acolo, descoperii un zăcămînt de bauxită.
- Hotărît lucru, regiunea aceasta este paradisul prospectorilor, zise Martine.
- Am avut noroc. Să sperăm că el va dura, răspunsei eu, gîndindu-mă stăruitor la altceva.
Incă de dimineaţă, mă întrebam dacă nu ne-ar fi posibil să facem o alianţă cu Swissii sau măcar cu unii dintre Swissi.
Era foarte probabil că existau mai multe triburi, care se luptau între ele. Noi am fi putut profita de aceste rivalităţi. Primul lucru ce aveam de făcut era să luăm legătura cu ei, în alt chip decît cu împuşcături.
- Dacă vom mai avea de luptat cu Swiss-ii, zisei eu cu glas tare, ne-ar trebui cel puţin un prizonier.
- Pentru ce? întrebă Paul.
- Ca să învăţăm limba lor, sau pentru a-i învăţa pe ei limba noastră. Asta ne-ar putea fi de mare folos!
- Credeţi oare că pentru asta merită să ne riscăm viaţa? întrebă Vandal, care, evident, abia aştepta să-i studieze pe Swissi.
Le expusei planul meu. Intîmplarea avea să mă ajute să-mi realizez proiectele. A doua zi, furăm opriţi la puţin timp după plecarea noastră de o pană de automobil. In timp ce Paul o repara, asistarăm la o scurtă bătălie între trei Swissii roşii-brun, din specia pe care o cunoşteam, şi vreo alţi zece, mai mici, cu pielea neagră lucitoare. Cu toata eroica apărare, care costă viaţa a cinci atacanţi, cei roşii fură învinşi de ceilalţi, mai numeroşi, învingătorii începură atunci să-i ciopîrţească bucăţi, bucăţi, neştiind că noi îi vedem.
Trăsei o rafală cu mitraliera şi ei fugiră, lăsînd trei morţi dintre ai lor. Trecui de cealaltă parte a boschetului de vegetaţie, care ne ascunsese de ochii lor. Unul dintre Swissii roşii, care nu murise, încercă să fugă, de cum ne văzu. Dar căzu jos repede: avea cinci săgeţi în picioare.
- Scumpul meu Vandal, încearcă să-l salvezi !
- Voi face tot posibilul, deşi nu le cunosc anatomia decît în chip foarte rudimentar. Cu toate acestea, zise el după ce-l examina, rănile îmi par a fi uşoare.
Swiss-ul nu mai mişca, cei trei ochi ai săi erau închişi. Dar dilatarea ritmică a pieptului său ne dovedea că trăieşte. Vandal se puse pe lucru ca să-i scoată săgeţile, cu ajutorul lui Breffort, care fusese student în medicină, înainte de a se specializa în antropologie.
- Nu îndrăznesc să-l anesteziez. Nu ştiu dacă i-ar rezista inima!
In tot timpul operaţiei Swiss-ul nu mişcă de loc. El tresărea doar. Breffort îi făcu pansamentele care se pătară cu galben. Il transportarăm în camion. Nu era prea greu - 70 de kilograme poate - evalua Michel. Ii făcurăm un fel de divan din ierburi şi cuverturi, în tot timpul transportării lui, el ţinu ochii închişi. De îndată ce pana fu reparată, plecarăm din nou. La zgomotul motorului Swissul se agită, speriat, şi pentru întîia oară, vorbi. Silabele pe care le pronunţa erau ca un clămpănit, bogate în consoane şuierate, curios ritmate. El vru să se ridice, şi trebuirăm să ne unim trei ca să-l putem ţine, atît de mare forţă avea. Corpul lui dădea impresia în acelaşi timp de duritate şi supleţe, încetul cu încetul se linişti. Plecarăm de lîngă el şi, aşezîndu-mă la masă, scrisei cîteva note pentru jurnalul meu personal. Fiindu-mi sete, îmi turnai un pahar cu apă. Auzii o exclamaţie înăbuşită scoasă de Vandal, şi mă întorsei. Pe jumătate ridicat în sus, Swissul întindea mîna.
- Vrea să bea, zise Vandal.
Ii întinsei paharul. El îl privi un moment cu neîncredere, apoi bău. Incercai o experienţă. Turnai mai departe apă şi, repetai „apă".
Cu o iuţeală a minţii surprinzătoare, el înţelese imediat, şi repetă şi el „apă".
Ii arătai un pahar gol: pahar. El repetă: „fahar". Eu băui o înghiţitură şi zisei: „a bea". El repetă: ,,a bea". Mă întinsei pe o cuşetă, luai poziţia somnului, şi zisei: „a dormi". Cuvîntul îmi fu deformat în „a tormi". Arătîndu-mă pe mine însumi zisei : Eu. El imită gestul meu : Vzlik. Eram încurcat. Voia el să-mi dea o traducere a cuvîntului „eu" în limba lui, sau acesta era numele lui? Conchisei în favoarea celei de a doua ipoteze. Credea probabil ca pe mine mă cheamă Eu.
Vrînd să duc experienţa mai departe, spusei atunci: „Vzlik a dormi". El răspunse: „Apă a bea". Eram cu toţii uluiţi. Această fiinţă dădea dovadă de o inteligenţă extraordinară. Ii turnai un pahar de apă pe care el îl bău pe nerăsuflate. Aş mai fi continuat lecţia dacă Vandal nu mi-ar fi atras atenţia că Swissul era rănit şi probabil istovit. De fapt el ne spuse fără să-l întrebăm ceva: „Vzlik a tormi" şi adormi după puţin timp.
Vandal jubila.
- Inzestraţi cu inteligenţă cum sînt, vom putea să-i învăţăm multe din procedeele noastre tehnice!
- Da, zisei cu îndoială şi cu îngrijorare. Şi peste cincizeci de ani, ei ne vor împuşca cu puştile noastre! Nu, eu nu merg atît de departe. Dar cu siguranţă că ne vor fi preţioşi, dacă ne putem, alia cu ei.
- La urma urmei, interveni Breffort, noi i-am salvat viaţa.
- După ce am ucis atîţia din rasa lui, poate chiar din tribul lui.
- Dar ei ne-au atacat primii!
- Eram pe teritoriul lor. Dacă ei vor război...
Ne vom afla, mutatis mutandi, în poziţia în care s-ar fi aflat Cortez dacă aztecii nu s-ar fi temut de armele lui de foc şi de caii lui. In sfîrşit, să-l îngrijim bine! El este o şansă ce nu trebuie neglijată.