II
ORGANIZAREA
După-amiază, Academia de Ştiinţe de pe Tellus se întruni în sala mare a şcolii. Menard trebuia să-şi ţină expunerea. Erau de faţă Michel şi Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, şi cîţiva curioşi.
Menard se urcă pe catedră:
- Vă voi expune rezultatul observaţiilor şi calculelor mele. Ne aflăm, aşa cum ştiţi cu toţii, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Intensitatea greutăţii la suprafaţa sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliţi, la distanţe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la 100 000 kilometri - cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, şi pe la vreo 780 000 kilometri - Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori şi mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparţine unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roşu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, şi nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuşi pe puţin unsprezece sateliţi. Pentru moment, sîntem în opoziţie: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în acelaşi timp, cînd unul singur cînd nici unul - şi atunci va fi cel mai comod pentru observaţiile şi cercetările noastre, încheie el cu satisfacţie.
Zilele şi nopţile sînt şi rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puţin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° latitudine nordică. Admiţînd ipoteza inexistenţei unei oblicitaţi, latitudinea Observatorului ar fi de 45° si 12 minute.
Acum am să vă împărtăşesc şi dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în acelaşi timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.
Dumneavoastră ştiţi, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă - sa mai degrabă drept un hypersferoid - avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, şi avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspaţiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar - cel puţin la un moment dat - că în afară de continuumul spaţiu-timp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spaţiu. Această concepţie mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri si acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspaţiu o mulţime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, aşa cum ar pluti în această cameră o mulţime de balonaşe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră şi sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde şi pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetraţie parţială a două continuumuri şi Tellus şi Pămîntul s-au aflat în acelaşi loc şi în acelaşi timp, atît într-un Univers cît şi în celălalt.
Din cauze la fel de necunoscute, numai un fragment din Pămînt a fost zvîrlit în noul Univers: poate că şi Tellus să-şi fi pierdut cîteva pene în ciocnire şi astfel e posibil ca prietenii noştri tereşti să se ocupe acum să vîneze hydre pe cîmpiile Rhonului! Un lucru este sigur şi anume: cele două Universuri aveau o viteză simţitor egală şi se roteau în acelaşi sens; vitezele orbitale atît a Pămîntului cît şi cea a lui Tellus erau aproape egale. De nu ar fi fost aşa, este puţin probabil ca noi să mai fi putut supravieţui. Aceasta ne explică de asemenea cum de a putut misiunea interplanetară în care figura vărul lui Jean Bournat, aci prezent, să bănuiască ivirea cataclismului ca venind din direcţia planetei Neptun şi să i-o ia înainte la întoarcerea lor spre Pămînt.
Este foarte posibil ca planetele exterioare ale vechiului nostru sistem solar să fi fost „suflate" în acest Univers şi, în acest caz, cînd mă gîndesc la uimirea şi uluirea ce-i va fi cuprins pe colegii mei rămaşi pe Pămînt, îmi vine să rîd şi să fac haz de mutra lor. Dar, totuşi, nu cred acest lucru.
Mai rămîn încă multe fenomene învăluite în mister. Cum se face că, după cît se pare, nu s-a produs întrepătrunderea spaţiilor la nivelul atomilor, căci aceasta ar fi avut probabil ca urmare o, explozie fantastică? Cum se face că acest cataclism s-a limitat numai la strămutarea unui fragment de Pămînt în acest nou Univers? Nu ştim nimic despre toate acestea. O vom şti oare vreodată? Este de asemenea atît de tulburător faptul că printr-o întîmplare cu totul de neînchipuit noi am căzut pe o planetă pe care viaţa protoplasmica este posibilă!
V-am mai spus că, la un moment dat, concepusem o altă ipoteză încă şi mai fantastică.
M-am gîndit un moment, dacă nu cumva noi am făcut o călătorie în timp, şi că ne-am ciocnit deci cu trecutul Pămîntului, cu Antecambrianul, de pildă. Inodarea s-ar fi putut face în timp, si Sol ar fi putut fi Jupiter.
Dar, în afară de faptul că această ipoteză implică nenumărate dificultăţi, atît fizice cît şi meta-fizice, caracteristicile planetei Tellus cît şi a celorlalte planete o dezmint categoric.
Se poate presupune, de asemenea, aşa cum au crezut Michel şi Martine Sauvage, că ne-am ciocnit cu vechiul nostru Univers, printr-o simpla îndoire asupra ei înşişi a celei de a patra dimensiuni. In acest caz s-ar putea ca noi să ne aflau în sistemul unei stele din nebuloasa Andromedei, de exemplu, sau chiar pur şi simplu la celălalt capăt al vechii noastre galaxii. Observaţiile şi cercetările viitoare ne-o vor dezvălui poate.
Pentru a termina şi pentru a aduce un omagiul spiritului profetic al unora dintre romancieri, voi reaminti că J. H. Rosny-Aine prevăzuse un cataclism analog cu cel întîmplat acum, în carte sa Forta misterioasă. Dar acolo era vorba despre un univers compus dintr-o altă substanţă decit a noastră.
Aceia dintre dumneavoastră pe care-i interesează demonstraţiile matematice pot veni să stea de vorbă cu mine.
El coborî de pe catedră şi în clipa următoare începu o vie discuţie cu unchiul meu, cu Michel şi cu Martine. Mă apropiai de ei, dar auzind ca vorbesc despre tensionări, cîmpuri de gravitaţii etc., bătui în retragere imediat.
Louis mă luă deoparte:
- Este foarte pasionantă teoria domnului Menard, dar, din punct de vedere practic, toatei acestea nu ne ajută cu nimic. E evident că vom fi nevoiţi să trăim şi să murim pe această planetă. Deci trebuie să ne organizăm. Avem atîtea lucruri de făcut. Tu îmi spuneai zilele trecute ca s-ar putea ca să se găsească huilă nu prea depărta de aici. O fi venit oare şi acea porţiune de pămînţl aici, o data cu noi?
- Tot ce se poate. Aş fi foarte mirat dacă prăpădul n-ar fi aruncat la suprafaţă straturile Stefaniene sau Westfaliene; nu te alarma, aceste denumiri indică etajele cu huilă pe care s-ar putea să le întîlnim în regiunea noastră. Dar ştii, asta n-ar
fi mare lucru şi nici ceva miraculos! Ia acolo, cîteva vine, avînd o grosime de cinci pînă la treizeci de centimetri de huilă slabă sau antracit.
- Bune şi astea! Căci pentru noi este de un interes primordial ca uzina să poată produce electricitate. Ştii doar că fabricarea rachetelor ne-a înghiţit aproape toată rezerva de cărbune pe care o aveam. Din fericire avem stocuri de aluminiu şi de duraluminiu. In lipsă de oţel...
Zilele care urmară fură pentru mine o perioadă de activitate intensă. La Consiliu, hotărîrăm să luăm o serie întreagă de măsuri de protecţie. Posturi de pîndă, înzestrate cu cîte un adăpost închis ermetic, au fost instalate în număr de şase, la cîţiva kilometri de sat. Ele erau aprovizionate ca pentru un asediu, legate prin telefoane rudimentare de postul central şi avînd misiunea de a da alarma la cea mai mică urmă de hydră care ar fi descoperită. Locuitorii din patru ferme prea izolate fură mutaţi în sat, împreună cu vitele lor. Lucrările agricole pe cîmp fură efectuate sub protecţia autocamioanelor înarmate cu mitraliere. Pentru a economisi carburanţii, muncitorii erau aduşi pînă la locul de muncă de către animalele pe care armele trebuiau să le apere. Noi perfecţionarăm rachetele noastre şi avurăm astfel o artilerie antiaeriană care-şi dădu întreaga măsură a posibilităţilor ei cu ocazia incursiunii a cincizeci de hydre, dintre care vreo treizeci fură doborîte.
Plecai într-o dimineaţă în căutarea cărbunelui împreună cu Beltaire şi două gărzi înarmate. Aşa cum bănuisem, zăcămîntul de huilă era în apropiere. O parte se afla în zona rămasă intactă, restul în zona moartă, iar pe alocuri cărbunele se afla chiar la suprafaţă.
- Ne va fi mai uşor pentru început, zise Beltaire.
- Da, dar vinele sînt probabil imposibil de urmărit în haosul acesta. Să vedem partea nedislocatâ.
Aşa cum prevăzusem, prea puţine vine depăşeau 15 centimetri grosime. Una din ele, totuşi, atingea cincizeci şi cinci de centimetri.
- Urîtă muncă în perspectivă pentru mineri, zisei eu.
In calitatea mea de ministru al Minelor, rechiziţionai treizeci de oameni şi îi pusei să scoată buloanele de la şinele căii ferate, care ducea altădata spre gara cea mai apropiată, cît şi de la acelea care duceau la cariera de argilă ce servea drept minereu de aluminiu.
Graţie descoperirii lui Moissac şi Wilson, în 1964 se extrăgea aluminiu din argilă şi nu numai din bauxită, ca altădată.
Noi am revenit totuşi la vechiul procedeu, comod pentru noi, care posedam pe Tellus zăcăminte enorme de bauxită de o puritate admirabilă. Toate acestea nu se făcură fără ca d'Estranges să nu fi protestat.
- Cum vreţi să aduc minereul la uzină?
- In primul rînd, vezi că din două linii de cale ferata îţi las una. In al doilea rînd, noi n-avem nevoie de o cantitate enormă de aluminiu, pentru moment cel puţin, în al treilea rînd, cum va merge uzina dumitale fără cărbune? Şi în al patrulea, vom topi fier
de îndată ce voi găsi minereu. Pînă atunci, exista grămezi întregi de fier vechi pe care-l poţi transforma în şine. Asta e munca dumitale!
Rechiziţionai de asemenea două mici locomotivei din cele 6 pe care le avea uzina, cît şi vagoane în număr suficient. De la carierele de calcar, luai trei ciocane pneumatice şi un compresor.
După cîteva zile, mina funcţiona şi satul avea electricitate.
In mină erau folosiţi 17 dintre „condamnaţii la muncă silnică" cu paznici lîngă ei, dar aceştia aveau rolul nu atît să-i supravegheze, cît mai ales să-i apere de hydre. Foarte curînd ei încetară de a se mai considera prizonieri şi chiar nici noi nu-i mai
consideram ca atare. Ei fură „minerii" şi sub directivele unui fost maistru miner învăţară foarte repede să sape galeriile trebuitoare.
Astfel trecură 60 de zile, ocupate cu lucrări de organizare. Michel şi cu unchiul meu, ajutaţi de ceasornicar, fabricară pendule telluriene. Noi eram foarte stingheriţi de faptul că nycthemerele de aici cuprindeau douăzeci şi nouă din orele noastre de pe Pămînt. De fiecare dată cînd scoteam ceasul, trebuia să facem nişte calcule complicate. Două tipuri de ceasornice fură fabricate, unele împărţite în 24 de ore mari, celelalte în 29 de ore terestre. Pînă la urmă, după cîţiva ani, noi adoptarăm sistemul utilizat şi astăzi, singurul care vă este cunoscut vouă : împărţirea zilei în 10 ore a cîte 100 de minute, fiecare minut cuprinzînd 100 de secunde de cîte 10 zecimi fiecare. Aceste secunde diferă foarte puţin de vechile secunde. In treacăt fie spus, unul din primele rezultate ale cataclismului a fost acela că stricase pendulele cu limbă, care mergeau anapoda, spre marea uluire a ţăranilor, şi aceasta din cauza valorii mai mici a lui gama.
Stocul nostru de provizii, la care se adăugase şi acela găsit în pivniţele castelului, ne-ar fi îngăduit să rezistăm cam vreo zece luni terestre. Ne aflam în zona temperată a lui Tellus, zona primăverii veşnice şi am fi putut obţine mai multe recolte pe an, dacă grîul se aclimatiza. Suprafaţa din vale rămasă cultivabilă ne era îndestulătoare atîta timp cît populaţia nu se înmulţea prea mult. Pămîntul de pe Tellus părea fertil.
Noi reparasem un mare număr de case şi acum nu mai stăteam îngrămădiţi. Şcoala îşi redeschisese porţile şi Marele Consiliu îşi avea sediul într-un hangar metalic. Ida dormea în sala arhivelor şi eram sigur că acolo îl găsesc pe Beltaire, cînd avem nevoie de el.
Incepusem să redactăm un embrion de Cod, schimbînd cît mai puţin posibil dreptul uzual, în vigoare pe Pămînt, dar simplificîndu-l şi adaptîndu-l cerinţelor de pe Tellus. Acest Cod este şi astăzi în vigoare. Mai aveam de asemeni o sală comună şl o bibliotecă.
Calea ferată de la mina de huilă funcţiona, de asemeni şi cea de la cariera de argilă, uzina functiona pe măsura nevoilor noastre. Eram cu toţii ocupăţi, căci mîna de lucru nu era prea numeroasă. In sat domnea o vie activitate şi te-ai fi crezut mai degrabă în vreun animat orăşel terestru, decît pe suprafaţa unei lumi pierdute în infinitul spaţiului - sau să o spun oare - a spaţiilor?
In curînd căzură primele ploi, sub forma unor furtuni care stricau vremea de fiecare dată, pentru vreo zece zile. Avurăm şi primele noastre nopti totale, scurte încă. Nu v-aş putea descrie impresia resimţită cînd văzui clar pentru întîia oară constelaţiile, care de acum încolo aveau să fie ale noastre pentru totdeauna.
Membrii Consiliului luaseră obiceiul de a se întruni în şedinţe neoficiale la unchiul meu, fie in casa lui din sat, fie mult mai des în aceea reparata de la Observator. Ne întîlneam acolo cu Vandal Massacre, absorbiţi amîndoi de studierea hydrelor avînd ca ajutor pe Breffort, mai veneau şi Martine, Beuvin cu soţia, fratele meu şi Menard, cînd îl puteam smulge de lîngă maşina lui de calculat.
Dacă în Consiliile oficiale Louis conducea dezbaterile pentru tot ce privea partea practică, aici unde se vorbea numai despre ştiinţă sau filozofie, unchiul meu, cu masiva sa erudiţie, era şeful necontestat al cercului. Menard vorbea uneori şi el si eram cu toţii impresionaţi de amploarea concepţiilor pe care le dezvolta omuleţul acesta cu barbă de ţap. Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut-o cu adevărat pe Martine.
Intr-o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier. La drept vorbind, de altfel, nu-l descoperisem chiar eu. Unul din oamenii care mă însoţeau regulat îmi adusese o bucată din acest minereu, întrebîndu-mă ce ar putea fi. La cotitura drumului o întîlnii pe Martine.
- Iată-te. Coboram să te caut!
- Am întîrziat?
- Nu, ceilalţi sînt la Observator, unde Menard le face o expunere despre o descoperire a lui.
- Şi ai venit în întîmpinarea mea? zisei eu măgulit.
- Oh! N-am nici un merit. Expunerea nu mă interesează, căci eu am lucrat la ea.
- Despre ce este vorba?
- Este...
Dar n-aveam să o aflu în acea zi. Căci pe cînd vorbea, Martine ridicase ochii în sus. Ea rămase cu gura căscată şi cu o groază de nespus întipărită pe figură. Mă întorsei: din aer o hydră gigantică zbura drept spre noi!
In ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu-mă şi eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri. Dintr-o săritură fui în picioare.
- Fugi în sat! Sînt pomi de-a lungul drumului...
- Şi dumneata?
- Am să o ţin în loc, distrăgîndu-i atenţia. Am s-o pot doborî cu revolverul pe care-l am la mine.
- Nu, rămîn aici!
- Fugi, pe toţi dracii!
Acum era prea tîrziu ca să mai poată fugi. Ştiam că aveam puţine şanse să pot ucide monstrul cu revolverul meu. In stîncă era o scobitură mare. Impinsei în ea pe Martine cu sila şi mă aşezai în faţa ei. Mai înainte ca hydra să fi avut timp să-şi proiecteze lancea-ţepuşe, trăsei cinci gloanţe: cu siguranţă că ele loviseră în plin, căci cu un fluierat, bestia ondulă în aer, şi se depărta puţin, îmi mai rămăseseră trei gloanţe şi cuţitul meu, un cuţit suedez foarte ascuţit, ca briciul, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Hydra se aşeză în faţa noastră; tentaculele i se mişcau ca acelea ale unei caracatiţe, cei şase ochi ai ei ne priveau, erau verzi albăstrui, înfricoşători. După uşoara contracţie al conului central, ştiui că lancea-ţepuşe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanţe apoi, cu cuţitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ţinînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din braţele lui şi trăsei cu violenţă. Cu toată groaznica arsură ce-mi produse la mînă, nu-i dădui drumul de loc. Pierzîndu-şi echilibrul, bestia îşi zvîrli oribila limbă ascuţită ca o ţeapă asupra Martinei, dar nu o atinse, vîrful ei îndoit se izbi cu toată puterea de stîncă, sfărîmîndu-se. In clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuţit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesc furia mea crescîndă, fîşii de carne murdară a bestiei atîrnînd de-a lungul obrazului meu, senzaţia de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură...
Şi atîta tot.
Cînd mi-am revenit în simţiri, eram culcat in pat, la unchiul meu. Massacre şi cu fratele meu îmi dădeau îngrijiri. Mîinile îmi erau roşii umflate şi partea stingă a feţii mă ustura groaznic.
- Martine? întrebai eu.
- Nu are nimic. O uşoară comoţie nervoasa răspunse Massacre. I-am dat un somnifer.
- Dar eu?
- Arsuri, şi umărul stîng scrîntit. Ai avut noroc. Ai fost zvîrlit de la zece metri şi în afara de umăr n-ai nimic, nici măcar contuzi prea mari. Un pom a atenuat izbitura, în cădere. Ţi-am pus la loc umărul pe cînd erai leşinat şi datorita durerii resimţite ti-ai revenit din leşin. Va trebui să stai la pat cel mult cincisprezece zile!
- Cincisprezece zile! Cînd avem atîtea de făcut? Tocmai găsisem minereu de fier...
O durere vie mă înjunghie în mîini.
- Ia spune, doctore, n-aveţi nici un leac împotriva acestui venin? Mă arde groaznic, drept să-ţi spun.
- Peste cinci minute te vei simţi mai bine. Ti-am pus o pomadă calmantă.
Uşa se deschise cu un zgomot ca de explozie şi pe ea năvăli în cameră Michel. El se repezi spre mine cu mîna întinsă şi se opri brusc cînd îmi văzu mîinile bandajate.
- Doctore?
- Nu va păţi nimic.
- Oh! Scumpul meu, dragul meu prieten, fără tine sora mea ar fi fost pierdută!
- Doar n-ai fi vrut să ne lăsăm mîncaţi de acest soi de caracatiţă care şi-a greşit mediul, încercai eu să glumesc. Cel puţin a murit bestia?
- Moartă? Mai e vorbă? Zi că ai făcut-o harcea-parcea, fîşii, fîşii. Ah! Dar nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa...
- Nu te mai îngrijora. Incă fiind noi pe lumea aceasta, vei avea cu siguranţă ocazia să te revanşezi faţă de mine.
- Acum, i-o tăie scurt Massacre, lăsaţi-l să doarmă. O să ne facă probabil o febră puternică.
Ascultători, ei ieşiră cu toţii.
Pe cînd Michel păşea pragul, îl rugai!
- Trimitemi-l pe Beltaire mîine dimineaţă.
Căzui într-un somn agitat, din care mă deşteptai după cîteva ore, epuizat, dar fără febră. Adormii din nou mai liniştit şi mă deşteptai tocmai a doua zi foarte tîrziu. Durerea, atît la mîini cît şi la obraz era mult mai puţin vie. Pe scaun, Michel dormea, chircit.
- Te-a vegheat toată noaptea, auzii vocea fratelui meu, care stătea în picioare în pragul uşii.
- Cum te mai simţi?
- Mai bine, mult mai bine. Şi cînd crezi oare că mă voi putea scula?
- Massacre a spus că în două-trei zile, dacă nu revine febra.
In spatele lui Paul apăru deodată Martine, aducîndu-mi o tavă pe care aburea o cană cu cafea.
- Iată pentru Hercule! Doctorul a spus că poate mînca!
Ea puse tava jos, mă ajută să mă aşez în perne, şi pe cînd îmi aşeza pernele la spate, ma sărută uşor pe frunte.
- Iată o foarte mică mulţumire! Cînd te gîndeşti că fără dumneata aş fi fost acum un cadavru inform. Brr!
Apoi ea îl clătină uşor pe Michel.
- Scoală, frăţior scump! Louis te aşteaptă.
Michel se deşteptă, căscă, şi după ce se informa de sănătatea mea, plecă cu Paul.
- Louis va veni şi el azi după-masă. Acum domnule Hercule, am să-ţi dau să mănînci.
- De ce, Hercule?
- Drace! Cînd te lupţi corp la corp cu hydra...
- Şi eu care credeam că o spui pentru fizicul meu avantajos, spusei eu în glumă pe un ton dezolat.
- Bun, glumeşti, deci te vei însănătoşi repede.
Ea îmi dădu să mănînc ca unui copil, apoi sa beau o ceaşcă de cafea.
- E minunată, zisei eu.
- Sînt fericită că-ţi place, ţi-am pregătit-o cu mîna mea. Inchipuieşte-ţi că am fost obligată mă adresez Consiliului, ca să obţin o biată amarîtă raţie de cafea! A fost trecută drept medicament!
- Mă tem că va trebui să ne obişnuim să nu mai bem cafea. Este puţin probabil să existe arbori de cafea pe Tellus. Ceea ce e şi mai grav, e zahărul!
- Eh! vom găsi noi vreo plantă care să producă zahăr, şi dacă nu vom găsi, avem cu noi stupi de albine. Ne vom reîntoarce la mierea de albine.
- Da, dar numai dacă pe fîşia noastră de pamînt se găsesc flori, căci vegetaţia telluriană pare total lipsită de flori, pînă acum.
- Vom vedea. Cît despre mine, sînt optimistă. Am avut numai o singură şansă dintr-o mie de a rămîne în viaţă şi iată-ne salvaţi!
Nişte ciocănituri în uşă ne întrerupseră. Erau cei doi inseparabili, Henri şi Ida.
- Am venit să-l vedem pe erou, zise acesta.
- Oh! Erou! Cînd eşti încolţit şi n-ai altă scăpare, eroismul este inevitabil!
- Nu ştiu cum, dar cred că eu m-aş fi lăsat mîncat de monstru, zise Henri.
- Chiar dacă ai fi fost cu Ida?
- Aha!
Roşii.
- Nu, nu asta am vrut să spun. Să presupunem că tu ai fi fost cu Martine, sau cu altă fată.
- Ei bine, sincer vorbind, nu ştiu ce aş fi făcut!
- Te calomiezi singur! Dar nu pentru asta te-am chemat la mine. Ai să te duci în recunoaştere cu cei doi oameni care mă escortau pentru a cerceta mai bine zăcămîntul de fier. Imi vei aduce probe felurite. Deoarece era tîrziu cînd l-am descoperit, nu am putut face altceva decît să arunc o privire acolo.
Vei ridica de asemenea schiţa celui mai bun traseu de cale ferată, dacă zăcămîntul ţi se pare că merită această osteneală. Şi mai ales, păzeşte-te de hydre, ele nu zboară totdeauna în ceată! Aţi avut dovada prin cele păţite de noi. Ele pot să se repeadă asupra ta şi în grup de cîte două sau trei deodată. Mai bine să iei cu tine zece oameni, şi un camion. Dar dumneata, Ida, cum merge lucrarea dumitale?
- Am început să codific decretele dumneavoastră. Este curios de studiat acest drept care acum se naşte. Consiliul dumneavoastră şi-a arogat puteri dictatoriale.
- Această măsură este provizorie, sper. Acum trebuie dictatură. Ce mai e nou pe jos?
- Louis e furios împotriva pîndarilor care au lăsat să treacă hydra voastră făra s-o semnaleze, sub pretext că era singură. Vinovaţii sînt cei de la postul trei.
- Măgarii!
- Louis spune că trebuiesc împuşcaţi!
- E exagerat. N-avem prea mulţi oameni.
In realitate, prima oară cînd am ieşit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel si de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungaţi din gardă şi condamnaţi la doi ani de mină.
Puţin cîte puţin, îmi reluai viaţa normală.
Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît şi un furnal înalt rudimentar. Minereul - de hematită - era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competenţa lui Estranges, prima şarja fu făcută cu mare greutate. Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oţel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forţele, grăbirăm noi această prima şarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm şine şi roţi de vagoane. In apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, in aşa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie.
Pe Tellus temperatura era mereu aceeaşi, o blinda temperatură de primăvară caldă. „Nopţile negre" tot creşteau în durată cu regularitate. La Observator, unchiul meu şi Menard, descoperiseră cinci planete exterioare, dintre care pe cea mai apropiată se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spaţiile dintre aceşti nori se puteau vedea mării şi continente.
Spectroscopul indica prezenţa oxigenului şi al vaporilor de apă. Ea era foarte apropiată de mărimea Pămîntului şi avea doi mari sateliţi. Dorinţa de a-şi extinde cuceririle este atît de profund ancorată în sufletul oamenilor, încît noi, sărmane fragmente de umanitate, nesiguri încă de a putea vieţui, noi ne bucurarăm de a avea ca vecină o planetă locuibilă pentru noi!
Lîngă mină, sub protecţia garnizoanei, defrişasem cam vreun hectar din pamîntul tellurian, pentru experimentare. Era un pămînt uşor, bogat în humus şi format din descompunerea plantelor de aci, care băteau în cenuşiu. Am pus imediat să se semene pe el grîu din diferite soiuri, cu toată dezaprobarea ţăranilor, care argumentau că „nu era anotimpul potrivit". Michel a trebuit să-şi sacrifice o după-masă întreagă pentru a-i convinge că pe Tellus nu existau anotimpuri în sensul terestru al cuvîntului, şi că deci era cu atît mai bine pentru noi să semănăm acum, decât mai tîrziu.
In cursul defrişării avurăm de luptat cu şerpii turtiţi, din care noi găsisem unul mort în descompunere, atunci cînd făcusem prima noastră explorare. Ţăranii îi numiră „vipere" şi acest nume le-a şi rămas, cu toate că nu aveau nimic comun cu viperele terestre. Mărimea lor varia de la 50 de centimetri, pînă la 3 metri, şi cu toate că nu erau propriu-zis veninoşi, ei erau totuşi foarte primejdioşi. Mandibulele lor puternice şi scobite pe dinăuntru injectau în pradă un lichid digestiv foarte activ, care producea, dacă ajutorul nu era grabnic, un fel de gangrena, o lichefiere a ţesuturilor ce provoca moartea, sau în orice caz pierderea membrului înţepat. Din fericire, aceste animale foarte agresive şi foarte agile erau rare. Un bou fu înţepat şi muri; un om nu-şi datoră salvarea decît norocului că Massacre şi Vandal erau de faţă. Ei legară imediat foarte strâns locul înţepat şi amputară piciorul atins. Acestea fură singurele lor victime.
Primele vietăţi în mari cantităţi la suprafaţa lui Tellus fură furnicile. Vandal descoperi un muşuroi din aceste furnici mari şi brune, al căror nume l-am uitat, în apropierea minei de fier. Ele se înnebuneau după un soi de gumă pe care o secretau plantele cenuşii. Coloniile se înmulţiră cu repeziciune, şi griul nostru abia îşi scotea capul lui verde, că noi găsirăm din ele peste tot. In lupta pe care ele o avură cu nişte mici „insecte" în societăţi telluriene, ele biruiră cu uşurinţă.
Acela a fost un timp paşnic, după asprele noastre începuturi. Munca ne absorbea toate zilele, încetul cu încetul ceea ce păruse imposibil se realiza. Mai multe luni trecură. Avurăm prima noastră recolta de grîu, minunată pe hectarul defrişat din Tellus, bună pe cîmpiile noastre terestre. Grîul părea că se aclimatizează foarte bine. Şeptelul nostru creştea şi el, dar chestiunea lipsei păşunilor nu se punea încă. Plantele terestre păreau a învinge plantele autohtone. Existau deja păşuni mixte care se întindeau şi de o parte şi de alta şi era straniu vezi pătlagina noastră cum înconjura vreun arbus prăfuit cu foile ca de zinc.
Avui atunci răgazul de a reflecta profund la nou meu destin. Imediat după cataclism resimţisem disperarea cea mai cumplită, impresia că eram exilat pentru totdeauna, fiind despărţit de prietenii mei prin distanţe formidabile, pe lîngă care oricare dintre distanţele terestre erau neant. Apoi simţisem oroarea de a fi fost zvîrlit într-o lume necunoscută, populată de monştri. Dar urgenţa de a acţiona, războiul civil, organizarea necesară, rolul de şef în care fusesem împins, acaparaseră cu totul mintea şi gîndurile mele. Şi acum descopeream cu stupoare că ceea ce predomina în mine era bucuria aventurii, o dorinţă nesăbuită de a merge să văd ce se află şi dincolo de zări.
Expuneam toate acestea Martinei, într-o zi, cînd mergeam amîndoi spre Observator. Michel cu dînsa nu mai lucrau de loc acolo. Ei îşi împărţeau timpul între „obligaţiile sociale" şi predarea ştiinţelor unui mic păstor, Jacques Vid care se dovedise a avea o inteligenţă cu mult deasupra celor obişnuite. Iar eu îi predam geologia, Vandal biologia, şi fratele meu istoria Pămîntului. De atunci încoace, cu trecerea anilor, el a devenit un mare savant şi, după cum ştiţi şi voi, este astazi vicepreşedintele Republicii.
Dar să nu anticipăm.
- Şi cînd mă gîndesc, zisei eu către Martine, că vărul meu Bernard dorise să mă ia cu el în zborul lor interplanetar şi eu refuzam de fiecare dată, zicînd că voiam mai întîi să-mi termin studiile! In realitate, îmi era frică, acesta este adevărul! Eu, care aş fi fost în stare să mă duc pînă la capătul Pămîntului pentru a căuta o fosilă, simţeam o adevărată oroare la gîndul de a părăsi Pămîntul pentru un zbor interplanetar! Şi cînd colo, iată-mă pe Tellus - şi încă încîntat de a mă afla aici! E caraghios, nu?!...
- Pentru mine e şi mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spaţiului curb. Şi iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!
Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.
- Hait! Din nou bestiile acelea infecte. In adăpost!
Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver şi de cuţit, şi o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.
Alergarăm într-acolo fără să ne ruşinăm de loc. Forţai pe Martine să intre în adăpost şi eu rămăsei în pragul uşii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.
- Ah! Dumneavoastră sînteţi, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?
- Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Intraţi.
- Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de aceşti monştri infernali?!
- Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au şi sosit. Intraţi odată, mai repede, nu sînteţi înarmat!
Deasupra noastră, foarte sus, un nor verde se deplasa. Foarte aproape de el, dar puţin mai jos, mici fulgi negri şi împînziră cerul: rachetele.
- Tirul prea scurt! Ah! Aşa. Acum e mai bine!
Salva următoare făcuse explozie în plin. După cîteva secunde, fîşii de carne verde căzură ca ploaia în jurul adăpostului nostru. Lăsînd uşa întredeschisă, intrai din nou în adăpost. Căci şi după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Inăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înţelegînd primejdia ce le ameninţa dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3. Din uşă le văzui dînd ocol unei locomotive ermetic închise. Izbucnii în rîs: mecanicul dăduse drumul unui val de abur de 100°, spre marea teroare a hydrelor.
Rîdeam încă, aruncînd o privire de jur împrejur. La sud, în sat, împuşcăturile pocneau şi, în piaţa Fîntînii, cîteva hydre moarte zăceau la pămînt. Deodată cerul păru că se întunecă: sării înăuntru şi trîntii uşa. O hydră trecu drept deasupra acoperişului. Inainte ca eu să fi avut timpul să introduc ţeava puştii mele în crenelul fortificaţiei, monstru era departe. Un ţipăt scos de Martine mă făcu să sar în sus.
- Jean! Aici, repede!
Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deşi în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit şi folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa. Văzui această scenă ca într-o străfulgerare şi mă repezii afară în întîmpinarea copilului. Hydră se înălţase în aer şi începea să coboare cu iuţeală asupra băiatului.
- Culcă-te la pămînt!
Copilul înţelese şi se lipi de pămînt, astfel că hydră nu-l putu nimeri. Trăsei o rafală de vreo zece gloanţe, de la cincizeci de metri. Bestia sări în sus, vira şi reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonţ, arma se bloca.
Dacă aş fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma şi scosei revolverul. Hydra tocmai sosea.
Atunci, gîfîind, ridicol şi sublim, se repezi preotul, cu poalele anteriului ridicate. El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viaţa lui. Iar atunci cînd hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, şi stătea în picioare, cu braţele încrucişate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu ţepuşa ei otrăvită. Reuşind în sfîrşit să-mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuşi, peste corpul victimei sale.
Cît cuprindeai cu ochii nu se mai zărea nici o altă hydra. Impuşcăturile încetaseră în sat. Cîteva pete verzi pluteau, sus pe cer. Scosei cadavrul preotului. Un centimetru cub din otrava hydrei omora un bou şi bestia injecta din otrava ei, de fiecare dată, cel puţin de zece ori mai mult! Marine luă copilul leşinat în braţele ei robuste şi coborîrăm în sat.
Locuitorii dădeau la o parte baricadele ce-şi ridicaseră la uşile caselor. Pe cînd soseam, copilul îşi reveni din leşin şi cînd Martine îl dădu marnei sale, el putea chiar să meargă.
Găsii pe Louis posomorit în Piaţa Fîntînii.
- Proastă zi. Doi morţi aici: Pierre Evreux şi Jean Claude Chart. N-au vrut să se adăpostească pentru ca să poată trage mai bine.
- Trei morţi, zisei eu.
- Cine este cel de al treilea?
Il pusei la curent cu cele întîmplate.
- Ei bine, află că nu-mi prea plac popii, dar acesta a murit ca un erou! Propun ca acestor trei morţi să le facem funeralii solemne.
- Fie, cu toate că lor n-o să le mai facă nici cald, nici rece.
- Trebuie să ridicăm moralul celorlalţi. Avem prea mulţi oameni care se tem groaznic de monştrii aceştia. Şi cu toate acestea, noi am ucis treizeci şi două de hydre!
Din sala Consiliului telefonai unchiului meu pentru a-i spune că sîntem teferi. A doua zi avu loc înmormîntarea. Louis pronunţă un scurt discurs la mormîntul lor, preamărind sacrificiul celor trei oameni. De la cimitir mă reîntorsei împreună cu Michel şi Martine. Pe cînd o apucasem pe un drum mai scurt, peste cîmpuri, dădurăm de cadavrul unei hydre care bara drumul. Animalul era enorm, trebuie să fi măsurat peste 6 metri în lungime, în afară de tentacule. Ii dădurăm ocol. Martine era groaznic de palidă.
- Ce este, surioara? o întrebă Michel îngrijorat. Doar nu mai este nici o primejdie acum!
- Oh! Michel, mi-e frică! Lumea de aci e prea sălbatică, prea necruţătoare pentru noi! Monştrii aceştia verzi ne vor ucide pe toţi, pînă la unul, cu timpul!
- Nu cred asta, spusei eu. Armamentul nostru se perfecţionează pe zi ce trece. Ieri, cu mai multă prudenţă, n-am fi avut nici o victimă, în fond noi nu sîntem ameninţaţi de primejdii mai mari decît acelea la care erau expuşi hinduşii din partea tigrilor şi şerpilor.
- Pentru şerpi există seruri. Iar cît despre tigri, ei bine, aceia erau tigri, adică animale nu prea mult deosebite de noi. Dar să fii digerat în propria ta piele de aceşti polipi verzi, oh! Ce oroare! Apoi adăugă în şoaptă: Mi-e frică.
O reconfortarăm cît puturăm mai mult. Dar ajungînd în sat, văzurăm că ea nu era singura înspăimîntată. Trenul cu minereu de fier era opri şi mecanicul vorbea cu un ţăran.
- Ehei, zicea acesta, ţie puţin îţi pasă. In cabina ta închisă domneşti. Dar noi, pînă să ne dejugăm boii şi pînă să-i adăpostim, pînă să intram şi noi într-un adăpost, hydrele au timp să ne ucida de zece ori! Poate să tot sune ea, sirena, că totdeauna sună prea tîrziu! Şi te asigur că de fiecare dată cînd plec să lucrez la cîmp, îmi fac rugăciunea. Nu sînt liniştit decît la mine acasa. Ba, nici măcar acolo!
Auzirăm în acea zi nenumărate conversaţii de soiul acesta. Chiar şi unii muncitori din uzină, care lucrau totuşi adăpostiţi, cedau în faţa panicii generale, înspăimântaţi şi ei la rîndul lor! Dacă hydrele ne-ar fi atacat zilnic, nu ştiu zău ce s-ar fi întîmplat. Din fericire, ele nu mai făcură nici o incursiune înainte de marea bătălie şi, încetul cu încetul, tensiunea spiritelor scăzu atît de mult, încît am fost nevoiţi uneori să pedepsim pe paznicii prea neglijenţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu