Boots are un amic nou!

Iesisem aseara sa ard o pipa cand vad ceva fugind pe gard, apoi Boots in goana mare dupa acel ceva... pana la urma realizez ca era o soparla acel ceva. Sare soparla de pe gard, Boots dupa ea, apoi il vad cum rascoleste iarba innebunit ca nu o mai vedea, si dupa cateva secunde se ridica triumfator, cu soparla in gura. Vine baiatul cu ea in fata usii, o lasa cu grija jos, punandu-si o laba pe ea ca sa nu scape, dar aceasta cum s-a vazut scoasa din botul motanului, cum a rupt-o la fuga. Desigur, Boots nu s-a lasat mai prejos, si a inceput sa rascoleasca toate tufele, si din nou a triumfat. De data aceasta s-a dus cu ea in gradina, unde e spatiu deschis si nu ar fi avut soparla unde sa se ascunda repede in caz ca ar fi evadat din nou. Dar de data asta soparla n-a mai fugit, fiindca a inteles ca falnicul motan nu vroia de fapt decat sa se joace. Si s-au jucat... pana s-a plictisit soparla si de data asta a fugit, iar Boots cu tot campul lui deschis, nu a mai gasit-o... in schimb io am imortalizat momentele de joaca...

Robinsonii Cosmosului - partea a XX!-a

EPILOG


Şi iată, asta e tot! Am sfârşit ce aveam de spus. Chiar acum am terminat de ars caietele mele cu notiţe. Afară Helios străluceşte. Sol a şi apus. Din casa în care locuiesc, situată la marginea oraşului Cobalt-City, văd câmpiile pe care grâul încă verde se leagănă sub adierea vântului.
Strănepotul meu Jean tocmai s-a întors de la şcoală.
Un avion zboară pe sus, totul e liniştit împrejur. Câțiva Swissi trec pe stradă şi vorbesc cu concetăţenii noştri în limba franceză. Cobalt-City are acum 25.000 de locuitori. Pe fereastră văd pe vârful Muntelui Paris, Observatorul în care unchiul meu a avut bucuria de a-şi putea termina studiul său asupra planetei Ares, cu ajutorul marelui telescop pe care noi am pornit să-l aducem aici, la Observator, acum mai bine de 40 de ani.
Chiar acum am văzut-o trecând pe stradă pe nepoata lui Michel, Martine, care seamănă (ca o replică blondă) cu Martine a mea, atât cât este posibil ca cineva să semene cu ea. A trecut împreună cu nepotul meu Claude... Dar ei sînt viitorul. Viitorul vostru, cetăţeni ai Statelor Unite de pe Tellus...

Robinsonii Cosmosului - partea a XX-a

VI
CALEA TRASATA

Sînt cincizeci de ani de atunci! Şi în acest timp planeta Tellus s-a învîrtit neîncetat. Preşedinţia unchiului meu, care dură şapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populaţia noastră totală nu ajungea la douăzeci şi cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel. Resursele noastre erau mari, recoltele minunate şi familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum ştiţi, unsprezece copii şi toţi au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de şase copii la prima generaţie, de şapte la a doua. Aici nu s-au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi. Constatarăm o înălţare surprinzătoare a staturii oamenilor. Pe bătrînul nostru Pămînt, statisticile aşezau media oamenilor în jurul lui 1,65 m. Aceasta era, de altfel, în mare majoritate şi media franceză. Or, astăzi, în Noua-Franţă, ea este de 1,78 m, în New-America de 1,82 m şi în Norvegia de 1,86 m. Numai argentinienii şi descendenţii lor direcţi au rămas în urmă, la 1,71 m înălţime.
Sub preşedinţii următori, americanul Crawford şi norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforţările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus şi altele noi. Inginerul american Stone realiză pe Tellus o idee pe care o avusese pe Pămînt şi avionul său „Cometa" bătu toate recordurile de altitudine.
Noi am fost de asemeni şi exploratori. Tot restul vieţii mele l-am petrecut ca să desenez hărţi geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques şi Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei şapte pe care îi am. Am zburat deasupra întregii planete, am navigat pe multe oceane şi am călcat cu picioarele mele nenumărate insule şi continente. Marile descoperiri! Dar le-am realizat cu un material la care niciodată nici Columb, nici Vasco de Gama n-ar fi îndrăznit să viseze că ar putea exista! M-am sufocat de căldură la Ecuator, sub arşiţa de 50°, am îngheţat de frig la poli, am luptat împotriva Swissilor roşii, negri sau galbeni, sau am făcut alianţă cu ei, am înfruntat caracatiţe gigantice şi hydre de toate mărimile, nu fără a simţi o frică teribilă. Şi întotdeauna, peste tot, Michel m-a însoţit, iar Martine m-a aşteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să-mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul şi inteligenţa, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m-au însoţit. Michel mi-a fost cel mai nepreţuit, şi fără devotamentul soţiei mele n-aş fi scăpat teafăr din teribila boală de friguri de care am zăcut, boală care mă ţinu ţintuit la pat timp de şase luni, la întoarcerea mea din cea de a treia explorare. Martine m-a însoţit şi ea de trei ori, împărţind cu mine, ca întotdeauna, necazurile şi primejdiile, fără să se plîngă.
Şi eu nu am fost singurul explorator. Pasiunea noilor descoperiri pusese stăpînire pe noi toţi. Ce să spun despre faptele vitejeşti ale lui Paul Bringer şi Nathan Hawthorne, plecaţi în automobil spre sud şi care făcură înconjurul „Vechiului Continent", pierdură maşina la mai mult de şapte mii de kilometri de Noua-Franţă şi se întoarseră pe jos, trecînd printre Goliaţi, tigrosauri şi indigeni ostili? Ce să spunem despre aventurile pline de primejdii ale căpitanului Unset, cumnatul lui Michel, care, împreună cu fiul său Eric şi cu alţi 13 tovarăşi, făcu primul înconjur al lumii noastre noi, pe bordul Temerarului, în 7 luni şi 20 de zile?
După douăzeci de ani de la prima noastră vizită, revăzui cu Michel Insula Misterelor; acolo nimic nu se schimbase. Numai pămîntul acoperise puţin mai mult strania epavă. Intrînd din nou în cabina în care se mai afla încă mîna mumificată, văzurăm urmele paşilor noştri păstrate la adăpost de intemperii. La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swissii roşii care cunoşteau oţelul. Şeful lor ne arătă furnalele lor înalte şi rudimentare în care îl fabricau. El consimţi să ne spună legenda.
Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei fiinţe stranii sosiseră, într-o barcă „ce mergea absolut singură", pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacaţi, străinii se apărară aruncînd „flăcări". „Nu săgeţi scurte, care fac bum, preciza şeful, cum avem şi noi, ci flăcări lungi, albastre." După cîteva zile, străinii fuseseră surprinşi pe cînd dormeau şi făcuţi prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, şi jumătate din Swissii roşii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învăţaseră limba localnicilor şi arătaseră Swissilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwipsilor „aruncînd flăcări". Ei păreau că aşteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparţinuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfăţişare aveau acei străini. Şeful nu ştia, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă nişte picturi pe stîncă: ele înfăţişau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap şi un corp la fel ca ale noastre, dar cu braţe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, şi avînd un singur ochi, bine desenat, aşezat drept în mijlocul frunţii. Comparîndu-i cu Swissii reprezentaţi tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri şi jumătate. Cerurăm săi vedem şi obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărţi din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula Misterelor, câteva unelte mai uşoar de recunoscut şi resturile armelor „care aruncau flăcări". Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, şi acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porţiune dispărută. Probabil ca acele fiinţe nu au vrut să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. In sfârşit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleaşi semne din cărţile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va şti vreodată ce conţinea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor şi că el putea să o citească. După nenumărate reticenţe, el luă cartea şi, ţinînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:
„Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. Nu vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiţi buni cu Swissii care s-au purtat bine cu noi...
Şi bătrînul tăcu.
„Nu ştiu să citesc mai departe", adăugă el. Pînă la urmă am reuşit să-l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învăţate pe de rost, se transmiteau din preot în preot şi că expresia „Tilir" trebuia să servească drept parolă, dacă şi alţi musafiri de acelaşi neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus. El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swissă şi, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie preţioasă pentru descifrarea ei şi eu luai o copie foarte îngrijită după ea.
Adeseori, mi-am făurit atîtea visuri în faţa acestei foi înnegrite cu caractere bizare. De atîtea ori am lăsat deoparte munca mea obişnuită pentru a începe să o traduc cu ajutorul lui Vzlik. Dar pînă la urmă n-am avut timp îndeajuns pentru ea niciodată. Abia dacă, descifrînd cu mare greutate cîte o frază de ici, alta de colo, mi-am mărit şi mai mult curiozitatea, fără să mi-o pot satisface. In ea se vorbeşte despre Tilir, despre monştrii, catastrofe, despre gheaţă şi despre spaime... Astăzi cartea se află la Uniune, unde nepotul meu Henri şi Hoii, nepotul lui Vzlik, un Swiss care a studiat mult, încearcă amîndoi s-o traducă. Se pare că fiinţele care au scris-o veneau din prima planetă exterioară, care este cea mai apropiată de noi, şi pe care noi o numim Ares, prin omologie cu Marte de pe vechiul nostru sistem solar. Poate că voi trăi încă îndeajuns pentru a cunoaşte prin ei cheia acestei enigme. Dar va trebui ca ei să se grăbească. Şi asta e tot.
Noi v-am trasat calea, vouă nu vă rămîne decît s-o urmaţi. Noi n-am rezolvat nici pe departe toate problemele. Cele două probleme mai importante nici măcar n-au fost abordate. Prima este aceea a coabitaţiei a două specii inteligente pe aceeaşi planetă. Pentru a o rezolva nu există decît trei soluţii: exterminarea noastră care ar fi pentru noi cea mai rea soluţie, exterminarea Swissilor, soluţie pe care noi nu voim s-o primim cu nici un preţ, cea de a treia ar fi acceptarea lor printre noi, ca egalii noştri, ceea ce ar implica integrarea lor în Statele Unite de pe Tellus, soluţie despre care americanii nici nu vor să audă pentru moment. Pentru mine, această problemă nici nu se pune măcar. Ei sînt egalii noştri şi, în unele privinţe, poate chiar superiori nouă, dacă iau ca exemplu opera de matematici a lui Hoii, pînă la înălţimea de gîndire a căruia puţini dintre noi se pot ridica spre a o înţelege.
Cea de a doua problemă este aceea a coexistenţei în acelaşi sistem solar, a unei alte specii inteligente, dacă necunoscuţii din Insula Misterelor au venit cu adevărat de pe planeta Ares. Dacă ei vor reveni pe Tellus mai înainte ca noi înşine să fi ajuns stăpînii Spaţiului, noi vom fi probabil fericiţi de a-i avea pe Swissi ca aliaţi!

Robinsonii Cosmosului - partea a XIX-a

V
PRIMEJDIA

După cîteva zile ajunserăm la gurile Dordogneî fără alte neplăceri decît o pană la motoare care ne obliga să plutim o zi duşi de pînzele vasului. Deoarece înştiinţasem prin radio Cobalt-City de sosirea noastră, nu am fost surprinşi cînd am văzut că sîntem aşteptaţi la confluenţa cu Isle de o barcă în care se aflau Martine, Louis şi Vzlik. Ei se urcară pe bord şi barca fu remorcată la vapor pînă la Port Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s-o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s-o mai revăd niciodată.
Louis îmi întinse textul ultimului mesaj prin radio primit de la New-Washington. Il citii cu uimire şi îl trecui americanilor. Biraben li-l traduse. Conţinutul putea fi rezumat astfel: New-Washington se scufunda încetul cu încetul în mare, şi dacă ritmul scufundării nu se schimba, în cel mult şase luni insula va dispărea în întregime. Guvernatorul ne lansa deci un apel S.O.S.
Consiliul se întruni în prezenţa americanilor. Johns luă cuvintul în franţuzeşte:
- Noi avem la New-Washington un crucişător francez, două torpiloare, un cargobot şi un mic petrolier. Mai avem de asemenea şi şaisprezece avioane în stare de zbor, dintre care patru cu elice şi trei elicoptere. Dar nu mai avem nici benzină, nici păcură. Puteţi dumneavoastră să ne vindeţi benzină? Şi să ne-o şi aduceţi?
- Aici nu se mai pune chestiunea de a vinde, răspunse unchiul meu. Este cea mai elementară dintre datorii ca să vă venim în ajutor. Dar marea problemă e transportarea benzinei. Alt vapor în afară de Temerarul nu avem, şi el e destul de mic.
- Mai avem şi găoacea Cuceritorului, zisei eu, şi mai ales şlepurile remorcate, pe care foarte uşor le putem transforma în petroliere. Ce părere aveţi despre această propunere? întrebai eu pe inginerii noştri.
Estranges făcu socoteala.
- 10 pînă la 12 zile de lucru pentru a construi rezervoarele. Tot atîtea zile, pe puţin, pentru dispozitivele de securitate. Asta face o lună. 2 rezervoare de 10 metri x 3x2 - adică în total 120.000 litri. Jumătate benzină şi jumătate păcura.
- Noi am prefera mai puţină benzină si mai multă păcură.
- Se poate. Care este cifra exactă a rezervoare lor noastre?
- 6.000.000 de litri, zisei eu. Am oprit exploatarea din lipsă de spaţiu pentru rezerve.
- Ce distanţă este între New-Washington şi Port-Leon?
- Cam vreo 4.500 kilometri.
- Da, zisei eu, dar pe mare, în larg.
- Dacă vă încredinţăm vasul nostru Temerarul şi cîţiva oameni de ai noştri, credeţi că veţi reuşi? îl întrebă unchiul meu pe Johns.
- Imi asum această răspundere. Voi reuşi. Micul dumneavoastră vapor este admirabil.
- Fie. Să riscăm şi această ispravă.
După o lună, Temerarul pleca, remorcînd şlepul încărcat cu 145.000 litri de carburant. După cum mi-a povestit Michel mai tîrziu, călătoria s-a petrecut fără nici un fel de peripeţii. Ei nu întîlniră nici caracatiţe, nici alt soi de monştri. New-Washington era un ţinut jos, cu două coline presărate cu case. Ei fură primiţi cu salvele tunurilor de pe vapoarele de război. Tot oraşul, care era situat chiar pe malul mării, era pavoazat. Muzica crucişătorului cîntă imnul american după Marseilleza şi ofiţerii priviră cu uimire la micul nostru Temerar cum se strecura în port. Păcura trecu direct în rezervoarele petrolierului argentinian, care se pregăti pe loc de plecare. Benzina fu trimisă în camioane la formaţia de aviaţie.
Michel fu primit de preşedintele New-Washingtonului, Lincoln Donaldson, apoi pe bordul vasului Surcouf, ai cărui ofiţeri şi echipajul fură încîntaţi să afle că vor regăsi o bucată de pămînt din Franţa.
Locuitorii New-Washingtonului începură o muncă tenace, zi şi noapte, demontînd şi îngrămădind pe vapoare tot ce putea fi salvat.
Apoi Porfirio Diaz se întoarse şi cargobotul norvegian împreună cu Surcouf si cele două torpiloare plecară încărcate pînă la refuz de materiale şi de oameni.
Michel mă înştiinţa prin radio de plecarea lor.
Iar eu îl informai că obţinusem de la Vzlik, mare şef al Swiss-ilor de la moartea socrului său, ca să cedeze americanilor un teritoriu, care în realitate aparţinea swissilor negri, dar asupra căruia tribul lui avea drepturi, şi o parte de teritoriu care îi aparţinea lui cu adevărat, şi care se întindea de la Drone pînă la Munţii Necunoscuţi. Mai obţinusem şi pentru noi un coridor de-a lungul Dordognei pînă la gurile ei, lingă care noi voiam să construim un port: portul dinspre Apus.
Nici noi nu stătusem degeaba în acest timp. Construisem case pentru americani în apropierea munţilor, pe porţiunea cu adevărat Swisă a teritoriului lor, exact de cealaltă parte a Dronului, în faţa micului nostru post Cromul.
Şi în sfîrşit sosi primul transport. Intr-o dimineaţă, sentinela plasată la gurile Dronului îl zări. Surcouf şi cargobotul, fiind prea mari, nu putură să meargă mai departe şi ancorară. Torpiloarele urcară în sus pe Isle. Apoi, cu un şir de mici vase remorcate, emigranţii ajunseră pe noul lor domeniu. Fu hotărât că americanii se vor mulţumi, pentru moment, numai cu teritoriul cu adevărat Swiss lăsînd pe mai tîrziu cucerirea, căci avea sa fie nevoie de o cucerire, a părţii Slwip.
Michel se întoarse cu avionul cu puţin înainte de cel de al şaptelea şi ultimul convoi. Insula fusese aproape în întregime acoperită de ocean, dar New-America avea deja un oraş şi şapte sate şi primele recolte aveau să fie adunate.
Oraşul New-New-Washington, cum îi ziceau glumind americanii, avea 5.000 de locuitori. Propria noastră populaţie crescuse şi ea, căci i se adăugaseră cei 600 de oameni de pe Surcouf, şi cei 60 de argentinieni care preferaseră să trăiască în „ţara latină", şi cei 50 de canadieni francezi cărora le displăcuse la început colectivismul nostru, limitat totuşi numai la instalaţiile industriale, dar îşi dăduseră seama în curînd că nimeni nu-i împiedica de a se duce la liturghie dacă aveau poftă. Norvegienii, în număr de 250 - căci în momentul cataclismului mai salvaseră şi pe supravieţuitorii unui pachebot al naţiunii lor - se stabiliră, la cererea lor, într-o porţiune de pămînt situată pe teritoriul nostru, aproape de gurile Dordognei. Ei creară acolo un port de pescuit, în realitate, separaţia naţiunilor nu fu absolută şi se realizară căsătorii internaţionale. Din fericire, femeile erau mult mai numeroase la americani şi mulţi dintre marinarii de pe Surcouf se şi căsătoriseră la Old-New-Washington. La un an de la acest exod, pe cînd tocmai mi se născuse primul meu fiu, Bernard, Michel se căsători cu o frumoasă norvegiană de optsprezece ani, Inge Unset, fiică de comandant de cargobot.
Ii ajutarăm pe americani să-şi clădească uzina de avioane. Drept mulţumire, ei ne cedară maşini-unelte şi patru avioane. Impreună cu doi colegi americani descoperii, pe teritoriul lor, dar pe pămîntul Slwip (swissii negri), importante zăcăminte de petrol,
Cinci ani mai tîrziu avu loc întemeierea Statelor Unite de pe Tellus. Dar înainte de aceasta a avut loc cucerirea teritoriului Slwip, şi am fost la doi paşi de un război cu americanii!
Slwipsii fură aceia care declanşară bătălia. Intr-o seară, vreo sută dintre ei surprinseră un mic post de pază american şi masacrară zece oameni din doisprezece cît avea această garnizoană. Ultimii doi reuşiră să fugă cu un automobil. De îndată ce vestea fu cunoscută, două avioane îşi luară zborul în căutarea ucigaşilor. Le fu imposibil să-i găsească, căci pădurile acopereau întinderi imense, şi cîmpiile erau pustii. O coloană uşoară, plecată cu misiunea de a aplica represalii, suferi pierderi destul de grave, fără vreun rezultat pozitiv. Atunci americanii făcură apel la noi - care aveam mai multă experienţă decît ei - şi la aliaţii noştri Swiss-ii.
Acesta a fost desigur cel mai straniu război din cîte se pot închipui! Americanii, împreună cu noi, plecaţi în camioane şi avînd şi cîte patru-cinci avioane ce zburau deasupra capetelor noastre, un elicopter ca cercetaş şi înconjuraţi de fiinţe ce păreau că vin de pe altă lume, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi!
Campania a fost grea şi avurăm destule înfrîngeri. înţelegînd repede că în lupta deschisă ei vor fi învinşi. Slwipsii începură să ne hărţuiască pe neaşteptate la frontiere, ne otrăviră puţurile, izvoarele, pătrunseră în New-America, sau în teritoriile swissilor, şi chiar peste munţi în Noua-Franţă. In zadar torpiloarele noastre descoperiră şi bombardară două sate de ale lor de lîngă coastă. In zadar avioanele le distrugeau alte sate. Dar cînd am pătruns pe teritoriul inamic, mergînd chiar mai departe de locurile stabilite drept frontieră a New-Americii, Slwipsii crezură că pot da asaltul decisiv. In zori o hoardă de mai mult de 50.000 dintre ei se repezi în mare galop asupra taberei noastre, atacîndu-ne din toate părţile deodată. Imediat Johns, care comanda expediţia ca şef suprem, lansă un apel avioanelor care decolară de la New-Washington şi de la Cobalt-City. Cu l000 de kilometri pe oră ele aveau să fie aici în scurt timp, dar vom putea rezista oare pînă la sosirea lor?
Situaţia era critică: noi eram în total 500 de americani şi 300 de francezi, bine înarmaţi, fireşte; şi 5.000 de Swissi - împotriva a 50.000 de inamici înarmaţi cu arcuri ce loveau la 400 de metri! Ne fu imposibil să profităm de mobilitatea camioanelor-automobile: inamicul ne încercui pe o adîncime de 30 de rînduri. Aşezarăm în cerc cele 50 de camioane ale noastre, în afară de vechiul nostru camion blindat şi, cu mitralierele pregătite, aşteptarăm.
De la 600 de metri descinserăm focul. Fusese o greşeală că aşteptasem atîta, şi era cît pe ce să fim înecaţi de numărul lor mare. In zadar armele noastre automate secerau pe Slwips-i ca pe spicele de grîu copt, în zadar Swissii aruncau săgeţi după săgeţi. Intr-o nimica toată de timp noi avurăm 10 morţi şi peste 80 de răniţi, iar Swissii 100 de morţi şi de două ori pe atîţia răniţi. Vitejia Slwipsilor era uluitoare şi vitalitatea lor fenomenală. Am văzut cum unul din ei, cu umărul smuls de un obuz, alergă pînă muri, prăbuşindu-se la 2 paşi de un american. La cel de al 3-lea asalt al lor, ne sosiră în sfîrşit avioanele. Ele nu putură să intervină, căci lupta corp la corp începuse. In această fază a bătăliei Michel fu rănit de o săgeată la braţul drept, iar eu fui rănit în piciorul stîng, răni fără gravitate de altfel. De îndată ce inamicul fu respins, avioanele începură să secere cu mitralierele lor, aruncînd de asemeni rachete şi bombe. Şi asta provocă deruta Slwipsilor. Surprinşi în cîmpie, Slwipsii o luară la fugă şi camioanele noastre îi urmăriră, în timp ce Vzlik, în fruntea swissilor lui, urmărea şi masacra pe cei izolaţi. Mai avură loc şi alte întoarceri ofensive ale Slwipsilor şi seara găsirăm într-unul din camioanele noastre pe toţi ocupanţii noştri morţi, ciuruiţi de săgeţile Slwips-ilor.
Profitînd de întunericul nopţii, supravieţuitorii ne scăpară. Avurăm atunci de luptat cu teribilii tigrosauri, atraşi în număr mare de măcel, care şi ei ne omorîră alţi şase din oamenii noştri. Pierderile noastre totale se ridicau la 22 de morţi americani, 12 francezi, 227 de Swissi iar răniţi la 145 americani, 87 francezi şi 960 Swissi. Slwipsii lăsară pe puţin peste douăzeci de mii dintre ai lor pe cîmpul de luptă.
După această bătălie nimicitoare, americanii construiră o serie de mici forturi; apărarea acestora era uşurată de faptul că ele erau situate de-alungul unei mari falii ce se întindea de la munte pînă la mare, pe mai mult de 700 de kilometri. Cei doi ani următori se scurseră calmi, cu toţii ocupîndu-ne intens de lucrările noastre. Dar văzurăm cu regret cum americanii se izolau din ce în ce mai mult la ei acasă. Nu ne mai vizitam de loc, în afară de cazuri individuale, cum eram noi, de exemplu, care ne vedeam cu echipajul avionului salvat de noi, sau cînd se făceau schimburi de materii prime sau produse manufacturate. Americanii deschiseseră mine, mai puţin bogate decît ale noastre, dar îndestulătoare pentru nevoile lor. Prea puţini dintre noi vorbeau engleza şi viceversa. Obiceiurile erau diferite. Ei suspectau colectivismul nostru, de altfel destul de parţial, şi acuzau Consiliul de dictatură. Mai aveau de asemenea şi prejudecăţi înrădăcinate împotriva indigenilor, prejudecăţi pe care noi nu le împărtăşeam de loc, căci două sute de copii Swissi frecventau şcolile noastre.
In schimb aveam relaţii admirabile cu norvegienii. Noi le furnizam materialele necesare la construirea bărcilor şi plaselor de pescuit, şi ei ne aprovizionau din abundenţă cu produse de mare. Cîţiva peşti tereştri supravieţuiseră şi se înmulţiseră în proporţii uimitoare. Unii peşti telurieni erau şi ei delicioşi.
„Perioada eroică" trecuse şi, pentru a preîntâmpina criticile americanilor, modificarăm instituţiile noastre. După lungi discuţii, aşa cum e obiceiul francez, fu hotărît că Noua Franţă se compunea din :
1.Statul Cobalt, populat de 5000 de locuitori, avînd drept capitală Cobalt-City, cu 800 de locuitori, şi oraşul Port-Leon cu 324 de locuitori
2.Teritoriul Portul-dinspre-Apus, capitala cu acelaşi nume cuprinzînd 680 de locuitori.
3.Teritoriul Puţurilor de Petrol, unde nu mai rămăseseră decît 50 de oameni.
4.Teritoriul Beaulieu-les-Mines, pe Lacul Magic, cu capitala la Beaulieu, avînd 400 de locuitori, şi Portul de Nord cu 6000 de locuitori. Astfel că Noua-Franţă avea în total aproape 16000 de locuitori. Port-Leon, Portul dinspre Apus şi Beaulieu aveau consiliul lor municipal. Conducerea ţării se compunea dintr-un Parlament, ales prin vot universal, compus din 50 de membri, avînd dreptul de a propune legi, votînd toate deciziile şi numind miniştrii, şi din Consiliul inamovibil, compus din 7 membri care iniţial fură: unchiul meu, Michel, Estranges, Beuvin, Louis, preotul şi cu mine. Acest Consiliu avea dreptul de veto, ce putea suspenda legea pe 6 luni şi mai avea şi dreptul de a propune legi. In caz de stare excepţională, stabilită cu votul majorităţii celor două treimi, Consiliul lua singur puterea pentru o perioadă de 6 luni, perioadă ce putea fi reînnoită. Se constituiră 3 partide politice: Partidul Colectivist al cărui şef fu Louis şi care avea 20 de locuri în Parlament; Partidul Ţărănesc-Conservator, care primea şi el tot 20 de locuri, şi Partidul Liberal, sub direcţia lui Estranges, care obţinu ultimele 10 locuri ce mai rămăseseră, dar din acest partid, în mod obligator, se alegeau miniştri, după buna tradiţie franceză, care vrea ca minoritatea să guverneze.
Schimbarea formei noastre de guvernămînt nu transformă de loc felul nostru de trai. In timp ce uzinele şi maşinile erau, ca şi minele şi flota, proprietate colectivă, pămîntul aparţinuse din toate timpurile ţăranilor, care-l cultivau. Noi dezvoltarăm reţeaua noastră rutieră şi feroviară. Americanii făcură şi ei la fel. Ei aveau mai multe maşini cu aburi decît noi, dar noi reuşirăm să construim puternice motoare electrice. Cea mai lungă cale mergea de la Cobalt-City la Portul-dinspre-Apus, prin Portul Leon.
Relaţiile noastre cu americanii se răciră încă şi mai mult. Prima ceartă fu aceea relativă la distrugătorul canadian, construit în cea mai mare parte de canadieni francezi. Aceştia hotărîră să vină să locuiască cu noi şi voiră, evident, să ia cu ei şi vasul lor. Această hotărîre a fost izvorul a numeroase dificultăţi. Pînă la urmă lăsarăm americanilor armamentul şi transformarăm vasul în cargobot rapid. Al doilea punct de fricţiune dintre noi, a fost refuzul nostru de a exploata împreună cu ei zăcămintele de petrol situate la mică adâncime pe teritoriu Swiss, lîngă Muntele-Intunecat. Americanii aveau petrol la ei, deşi mai în adîncime, si noi ştiam că Swiss-ii nu ar vedea cu ochi buni pe americani pe pămînturile lor. Dar în ziua de 5 iulie al anului al 9-lea din era teluriană, conflictul deschis era cît pe ce să izbucnească.
In acea zi, vreo doisprezece Swissi voiră, aşa cum le dădea dreptul tratatul, să treacă pe teritoriul triunghiular, pe care-l forma partea de est a New-Americii şi care se afla pe propriul lor teritoriu Swiss. Ei voiau să meargă la postul nostru de la Beaulieu-les-Monts să facă schimb cu noi, ei dîndu-ne vînat pentru vîrfuri de săgeţi din oţel. Pătrunseră deci în New-America şi se apropiau tocmai de postul nostru, situat pe cealaltă parte a Dronului superior, cînd fură opriţi de trei americani înarmaţi cu mitraliere, care le vorbiră pe un ton brutal şi le porunciră să facă bine să se întoarcă de unde au venit, pretenţie total absurdă, căci ei se aflau la o sută de metri în linie dreaptă de Beaulieu şi la depărtare de cincisprezece kilometri de frontieră, în direcţia cealaltă. Adresîndu-li-se în limba franceză, şeful Swissilor, Awitz, le atrase atenţia asupra acestui fapt. Furioşi, americanii traseră trei rafale, omorînd doi Swissi şi rănind alţi doi, printre care şi pe Awitz; apoi îi făcură prizonieri. Ceilalţi trecură Dronul sub o grindină de gloanţe. Ei raportară despre cele întîmplate şefului postului nostru, Pierre Lefranc, care, pentru a-şi da mai bine seama de situaţie, veni cu ei pe malul rîului. Şi el o păţi rău, căci rafala pornită de pe celălalt mal mai omorî încă un Swiss si răni pe Lefranc. Turbaţi de furie, oamenii lui Lefranc ripostară, trăgînd vreo zece rachete care dărîmară şi incendiară o fermă situată în partea americană. Intîmplarea a făcut ca eu să trec pe acolo cu Michel, chiar la cîteva minute după cele întîmplate. Urcînd pe Lefranc şi pe Swissii răniţi în camionul meu, pornii cu toată viteza spre Cobalt. De cum sosii, mă năpustii la sediul Consiliului, care, întrunit imediat, împreună cu Parlamentul, vota starea excepţională. Lefranc, întins pe o brancardă, îşi făcu depoziţia, care fu coroborată cu aceea a Swissilor. Noi ezitam încă asupra măsurii ce trebuia luată, cînd, ne sosiră veşti prin radio de la Pont-aux-Swiss, de pe Vezere. Postul nostru ne informa că se auzeau foarte clar tobele de război la Swissi şi că numeroase coloane de fum se înălţau pe teritoriul lor. Printr-un procedeu necunoscut nouă, Vzlik şi fusese pus la curent cu cele petrecute şi îşi aduna războinicii. Fără îndoială că într-o atare împrejurare, triburile federale vor merge alături de el, sprijinindu-l. Cunoscînd caracterul răzbunător şi total lipsit de milă al aliaţilor noştri, mă gîndii imediat la fermele americane izolate ce se aflau de-a lungul frontierei şi la masacrele ce s-ar fi putut întîmpla acolo în cîteva ore. Trimisei cu elicopterul un împuternicit la Vzlik cerîndu-i să aştepte o zi, şi înconjurat de Consiliu, mă dusei la postul emiţător pentru a lua contact cu New-Washington. Deja evenimentele se precipitau. Pe cînd noi toţi soseam la postul nostru de radio, radiotelegrafistul îmi întinse o notă informativă: distrugătorul american ne bombarda Portul-dinspre-Apus! Temerarul şi Surcouf ripostau! Spre a fi gata pentru orice eventualitate, dădurăm ordinul de mobilizare. Avioanele trebuiau să fie gata să-şi ia zborul, cu armele încărcate şi rezervoarele pline. Prin radio implorarăm guvernul american să-şi suspende ostilităţile şi să aştepte sosirea plenipotenţiarilor noştri. Ei acceptară şi noi aflarăm că bombardarea portului nostru încetase. Distrugătorul lor, cel care atacase, se găsea de altfel într-o stare proastă, căci pe plaja din faţa lui explodase în plin o rachetă radioghidată de pe Surcouf.
Michel, cu unchiul meu şi cu mine, plecarăm imediat cu avionul. După o jumătate de oră eram la New-Washington. Intrevederea fu la început furtunoasă. Americanii erau de o aroganţă atît de revoltătoare, încît Michel trebui să le reamintească faptul că fără noi ei ar fi fost astăzi pradă monştrilor marini, sau ar fi rătăcit, morţi de foame, pe vasele lor lipsite de păcură.
Pînă la urmă o comisie de anchetă fu desemnată, comisie din care făceau parte Johns, Smith, unchiul meu şi cu mine, cît şi fratele lui Vzlik, Isszi. Aceşti doi americani din comisie fură cinstiţi şi recunoscură vinovăţia oamenilor lor. Aceştia fură condamnaţi la zece ani de închisoare. Swissii primiră 10.000 de vîrfuri de suliţi drept despăgubire.
Fapt curios, după această întîmplare, în raporturile dintre noi se produse o destindere. La sfîrşitul anului 10, aceste raporturi erau atît de bune, încît puturăm propune fondarea Statelor Unite de pe Tellus. La 7 ianuarie al anului 11, o conferinţă întruni pe reprezentanţii americani, canadieni, argentinieni, norvegieni şi francezi. O constituţie federală fu adoptată. Ea păstra pentru fiecare stat o largă autonomie, dar stabilea un guvern federal, care avea sediul într-un oraş care fu construit la confluenţa Dronului cu Dordogne, chiar pe locul unde doborîsem noi primul tigrosaur. Oraşul se chemă „Union". 200 de kilometri pătraţi fură declaraţi pămînt federal. Ne-a fost foarte greu să-i convingem pe americani să recunoască inviolabilitatea prezentă şi viitoare a teritoriilor Swissilor.
Pînă la urmă, ea fu limitată la teritoriile aliaţilor noştri actuali, sau ale acelera dintre Swissi care ne vor deveni aliaţi într-un răstimp de 100 de ani. Coloniile care se vor forma în viitor vor fi pămînturi federale, pînă ce populaţia lor va atinge numărul de 50.000 de suflete. Ele vor trece atunci la rangul de state, libere de a-şi vota constituţiile lor interne. La 25 august ale anului 12, Parlamentul federal se întruni pentru prima dată şi unchiul meu fu ales preşedintele Statelor Unite de pe Tellus. Drapelul federal s-a înălţat pentru prima oară. Era albastru închis, cu cele 5 stele albe simbolizînd cele 5 state fondatoare: New-America, Noua-Franţă, Argentina, Canada de pe Tellus şi Norvegia. Cele două limbi oficiale fură engleza şi franceza. Nu voi intra în detaliile legilor care fură votate, căci ele vă conduc şi astăzi. Guvernul federal fu singurul autorizat să posede o armată, o flotă, o aviaţie şi fabrici de armament. Privind departe în viitor, noi îi rezervarăm de asemenea şi energia atomică, pe care vom ajunge desigur să o posedăm şi pe Tellus într-o bună zi.

Robinsonii Cosmosului - partea a XVIII-a

IV
AM DESCOPERIT TINUTURI NECUNOSCUTE


Lăsai comandamentul tehnic lui Johns şi ofiţerilor lui, Michel şi cu mine rezervîndu-ne doar directivele generale. Trimisesem un mesaj la Cobalt-City. Apoi, urmînd sfatul lui Wilkins, încercai să prind New-Washington. Spre marea mea uimire, reuşii, în sfîrşit. Johns le făcu un raport succint şi ne transmise apoi din partea lor mulţumirile guvernului şi o invitaţie.
- Spre marele meu regret, nu pot primi pentru moment această invitaţie, răspunsei eu. Nu avem destui carburanţi pentru a face cei zece mii de kilometri care ne separă de New-Washington. Trebuie să trecem mai întîi pe la Cobalt-City.
- De ce oare dumneavoastră, francezi, aţi botezat cu nume american oraşul dumneavoastră? se informă O'Hara.
- Pentru că seamănă foarte mult cu unul din oraşele Far-Westului dumneavoastră de pe la 1880 în orice caz aşa cum ni l-am închipuit noi!
Abia ieşiţi din apele fluviului, o apucarăm spre nord-vest. Vîntul era destul de puternic si Temerarul tangă foarte tare, spre marea neplăcere a unor stomacuri. Vorbeam pe jumătate în franceză, pe jumătate în engleză. Cînd ne lipsea vreun cuvînt, Biraben făcea pe interpretul. Prima noastră zi pe mare trecu fără vreun incident. Noaptea încetinirăm mersul, cu toate că marea se liniştise. Lăsînd pe Smith pe pasarelă, mă dusei la culcare. Dar o schimbare în legănarea Temerarului mă deşteptă. Ascultam atent, încercînd senzaţia că ceva nu era în ordine. Apoi înţelesei: motoarele se opriseră. Mă îmbrăcai în grabă şi urcai pe punte. Intrebai pe timonier:
- Ce s-a întîmplat?
- Nu ştiu. M-am pomenit că s-a oprit aşa, deodată, domnule comandant.
- Unde este comandantul american?
- La pupă, împreună cu inginerul.
Michel îşi trecu capul pe un gemuleţ al cabinei.
- Ce se întîmplă oare? De ce s-a oprit vaporul?
- Nu ştiu. Vino încoace.
- Vin imediat.
Abia spusese acestea, că se auzi lîngă pereţii vaporului un zgomot de apă mişcată de colo-colo, apoi o smucitură puternică zgudui vaporul. Auzii un sonor damn it!* Apoi o exclamaţie de mirare şi un strigăt îngrozit:
- Cu toţii înăuntru!
Smith se şi azvîlise peste mine, proiectîndu-mă pe scară în jos. Wilkins se aruncă pur şi simplu înăuntru. Smith scoase capul pe punte, se asigură că era goală, trînti uşa. La lumina lămpii văzui figurile lor livide, descompuse. Auzii capota postului echipajului închizîndu-se cu zgomot. Avurăm o nouă zguduitură şi, Temerarul se înclină spre tribord.
Eu mă poticnii şi mă lipii de perete.
- Pentru Dumnezeu, ce se întîmplă?
Wilkins răspunse în sfîrşit:
- Caracatiţe uriaşe!
Mă simţii îngheţat de groază, încă din anii copilăriei, pe cînd citeam Douăzeci de mii de leghe sub mări, fusesem înspăimîntat de aceste animale. Eu reuşii să spun:
- Come with me.**
Cu genunchii muiaţi, împleticindu-ne, urcarăm scara care conducea la pasarela acoperită. Aruncai o privire prin hubloanele mari: puntea era goală şi lucea sub lune. La extremitatea din faţă, un fel de cablu gros se legăna, în dosul ţevilor aruncătoarelor de rachete. La zece metri, la babord, o masă enormă apăru o clipă din marea neagră ca cerneala, apoi văzui în lumina lămpilor învîrtituri de braţe, profilate în lumina lunelor. Observai lungimea acestor braţe, trebuie să fi fost de douăzeci de metri. Michel veni şi el lîngă noi, apoi ceilalţi americani. Smith ne relată faptele. Cînd cele două elice se opriseră în acelaşi timp, el se dusese la proră cu Wilkins şi, aplecîndu-se, văzuse strălucind slab nişte ochi enormi. Animalul îşi aruncase un braţ, dar nu reuşise să-i atingă. Atunci ei ţipaseră.
Incercarăm să pornim motoarele din nou. Ele porniră, elicele bătură apa, Temerarul tremură şi avansa cîţiva metri, apoi motoarele se opriră din nou, si simţirăm altă serie de smucituri.
- Să aşteptăm să se facă ziuă, ne sfătui Wilkins. Trecu tare mult timp pînă la ziuă. In zori puturăm să ne dăm seama de întreaga mărime a pericolului. Cel puţin treizeci de monştri ne încercuiseră. Nu erau caracatiţe, deşi la prima vedere te puteai înşela. Aveau un corp în formă de fus, ascuţit în spate, fără înotătoare, şi erau lungi de zece pînă la doi
sprezece metri şi doi sau trei metri în diametru. Din partea dinainte porneau şase braţe enorme, cam de vreo douăzeci de metri lungime fiecare şi avînd cincizeci de centimetri în diametru la bază. Monştrii erau înarmaţi cu gheare lucitoare, ascuţite, care se terminau cu un vîrf în formă de suliţă. Ochii, tot în număr de 6, se aflau la baza tentaculelor.
- După înfăţişare, sînt veri cu hydrele, zisei eu.
- De înrudirea lor, prietene, puţin îmi pasă în clipa asta, îmi răspunse Michel. Dacă se reped cu toţii deodată asupra Temerarului...
- Idiot ce sînt! De ce n-am pregătit aruncătoarele de rachete - gata de atac.
- Prea tîrziu! Dar dacă am trece ţeava uneia din mitralierele avionului prin geamul rotund? Va trebui de asemenea să punem elicele în tunel... dacă mai scăpăm cu viaţă din asta!
Strigai echipajului:
- Aduceţi o mitralieră şi benzi. Şi mai cu seamă nu treceţi pe punte!
- Atenţie! strigă Michel.
Un monstru se apropia, într-un vîrtej de tentacule. Una din ele se agăţă de bordura tribordului şi o smulse.
- Dacă putem omorî măcar unul din ei cu mitraliera, poate că ceilalţi îl vor mînca!
Prin tubul acustic de la maşină auzirăm:
- Domnule comandant, elicele sînt libere.
- Bun, fiţi gata! De îndată ce voi comanda „înainte", daţi toată viteza!
Prin spaţiul pe unde urcau oamenii, trei marinari urcară o mitralieră. Eu deschisei un geam, care alunecă în rama lui, şi trecui prin spaţiul gol ţeava armei. In momentul cînd voiam să trag, Michel mă bătu pe umăr.
- Aşteaptă. Lasă mai bine pe american să tragă.
Ei sînt mai obişnuiţi cu armele lor.
Trecui mitraliera lui Smith, care o sprijini pe umăr, voiniceşte, ca un adevărat afet viu. El ţinti cu minuţiozitate o caracatiţă care se odihnea în golul unui val, şi trase. Animalul, atins, făcu un adevărat salt afară din apă, apoi se dădu la fund. In momentul cînd Smith se pregătea să tragă asupra celei de a doua bestii, simţirăm ca o uriaşă dezlănţuire de adevărată furtună. Vreo zece braţe gigantice măturară puntea, smulgînd balustradele, îndoind macaraua cea mică, rupînd plăcile de protecţie ale mitralierei din faţă. O fereastră se sparse în ţăndări şi un tentacul pătrunse în dunetă, făcînd bucăţi rama ferestrei. Tentaculul se agita cu furie. Michel, lovit, fu azvîrlit de perete. Ţintuiţi locului de groază, Wilkins şi cu mine nici nu mişcarăm măcar. Johns zăcea la pămînt, lovit la cap. Smith fu primul care reacţiona. Smulgînd securea atîrnată pe perete, cu un gest puternic de tăietor de pădure, el tăie pe loc tentaculul. Prin uşa întredeschisă, sării la postul de radio, voind să lansez un S.O.S. înainte ca cele două catarge să fie sfărîmate. Temerarul nostru se aplecă pe o parte din ce în ce mai tare şi auzii strigătul unui marinar: „Ne scufundăm !" Prin gemuleţ văzui marea biciuită de tentacule. Apoi veni şi deus ex machina care ne salvă.
Cam la vreo două sute de metri de noi, ieşi din apă un enorm cap turtit, lung de mai bine de zece metri, despicat de o imensă gură cu dinţi ascuţiţi şi albi. Noul sosit se repezi asupra primei caracatiţe şi o tăie în două. Apoi între el - care era însoţit de încă doi din specia lui, sosiţi la împărţirea prăzii - şi caracatiţe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aş putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se linişti şi nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor. Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvaţi. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord.
Către seară văzurăm, în direcţia babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălţînd în asfinţit nişte siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudenţă. Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dinţate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatiţe şi cu cîrma la tribord şi cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră.
Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede. Atinserăm o caracatiţă singuratică adormită care fu pulverizată de o salvă de rachete. Dimineaţa zărirăm o insulă.
O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroşii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în faţa noastră drept un ţinut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, şi continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanţ axial de munţi şi păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua şi către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.
Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă şi neprimitoare. Munţii ei nu păreau prea înalţi. La sfîrşitul zilei, ajunşi la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.
In zorile roşii, ţărmul se desena neted şi monoton, cu puţină vegetaţie. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrşea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei şi făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîţiva metri distanţă de apa navigabilă, care avea o adîncime între 16 şi 20 metri. Ne fu deci uşor să punem puntea mobilă şi să debarcăm camioneta. In această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai uşor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins şi Johns. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei şi acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereuşită, să-i căutăm cu mai multă uşurinţă. Sub protecţia armelor de pe bord, coborîi pe pămînt şi vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase „insecte" teluriene. Urme de paşi indicau prezenţa unei faune şi mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunţa întoarcerea camionetei.
Michel scoborî din ea, singur.
- Unde sînt ceilalţi?
- Au rămas acolo.
- Unde acolo?
- Vino şi ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.
- Ce anume?
- Ai să vezi.
Intrigat, trecui comanda lui Smith şi luai loc în automobil. Savana se legăna, întreruptă de tufişuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliaţii, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîţiva metri şi, urcat pe ea, în picioare, Johns. Michel opri camionul exact la poalele ei. Coborîrăm şi pe cealaltă parte intrarăm într-un adăpost pe sub stînci.
- Ei, ce părere ai despre asta? mă întrebă Michel.
Pe pereţi, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Intîi am crezut că au vrut ei să-mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greşisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.
- Şi asta nu e totul. Vino să vezi.
- Aşteaptă să iau o armă.
Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într-o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfăţişare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămăşiţe.
- Ce să fie? Un avion?
- Poate. Dar nu terestru, asta e sigur!
Mă apropiai şi pătrunsei în încîlcelile epavei. Plăcile erau îngropate în nisipul ce se scursese la vale. Ele erau dintr-un metal gălbui, pe care nu îl putui recunoaşte, dar despre care Wilkins ne asigura că ar fi un aliaj de aluminiu.
Inginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor şi se duse spre vîrful grămezii. Il auzirăm scoţînd o exclamaţie, apoi chemîndu-ne la el. Strania maşină era mai puţin distrusă în partea aceasta şi îşi păstrase forma de vîrf de ţigare. Intr-o despărţitură intactă se deschidea o uşă fără canat. O semiobscuritate domnea în cabina în formă de trunchi de con, în care pătrunserăm, şi la început nu putui să văd nimic, decît silueta neprecisă a celor doi tovarăşi ai mei. Apoi, ochii obişnuindu-mi-se cu penumbra, distinsei un fel de tablou de bord cu semne asemănătoare cu acelea din inscripţiile găsite, apoi scaune metalice înguste, cabluri de aramă rupte ce atîrnau şi, crispată pe un rnîner de metal alb, o mînă mumificată. Enormă, neagră, încă musculoasă cu toată uscăciunea ei, ea nu avea decît patru degete înarmate cu gheare care trebuie să fi fost retractile (ca la pisici), încheietura mîinii era ciopîrţită.
Instinctiv, salutarăm. Oare de cît timp mîna aceasta, crispată într-o ultimă manevră, se mumificase în această insulă pierdută? Cine era fiinţa care pilotase această maşină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese şi ea, ca şi noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n-aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.
Scotocirăm printre rămăşiţele aparatului pînă seara. Descoperirile noastre fură de minimă importanţă. Cîteva obiecte de metal: cutii goale, fragmente de instrumente, o carte cu paginile din aluminiu, fără nici o ilustraţie, vai, apoi un ciocan avînd o formă foarte terestră, în spate, unde trebuie să fi fost aşezate motoarele, blocuri informe, ruginite, şi într-un tub de plumb gros, un fragment de metal alb, care, analizat apoi la New-Washington, se dovedi a fi uraniu. Făcurăm fotografii şi ne întoarserăm. Era şi normal ca descoperirile noastre să fie puţine: unii dintre pasagerii maşinii supravieţuiseră după cum o dovedeau inscripţiile şi luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula. După ce o botezarăm ,.Insula Misterelor", plecarăm spre cea situată la nord-est. Debarcarăm cu mare greutate şi nu puturăm aduce camioneta pe pămînt. Mica porţiune pe care o vizitarăm era aridă şi populată de „vipere", neavînd nici un fel de altă vieţuitoare, în afară de cîteva „insecte". Găsirăm totuşi cîteva unelte Swiss-e din feltspat potasic. Mai fructuoasă şi mai plină de peripeţii fu explorarea noastră din capul de sud al continentului boreal.
Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru şi soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel şi cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit şi la nord. La sud se înălţau nişte munţi mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufişuri. Ţinutul era extrem de populat cu animale variate: Goliaţi, elefanţi, izolaţi sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroşi, care totuşi nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie şi recunoscurăm Swissi din marea rasă roşie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărţiseră de poporul lor cu puţine generaţii înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munţi şi cu firea lor războinică gata de harţă, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga şi se pierdură la orizont. Ţinurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci şi aşa eram destul de departe de Temerarul şi ne aflam într-un ţinut necunoscut. Dar Smith şi Michel erau de părere să mergem mai departe în interior şi să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munţi şi la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica în faţa lanţului muntos. Inaltă de vreo 30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificaţii făcute din turnuri aşezate la o distanţă de vreo 20 de paşi unul de altul şi înalte de vreo 10 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiş. Intre turnuri galopau Swissi. Păreau foarte agitaţi şi prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.
Deodată, din vîrful turnului din faţa noastră, de la 400 de metri, ţîşni ceva lung şi negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos. Cu un şuierat puternic, o gigantică suliţă, care trebuie să fi cîntărit vreo treizeci de kilograme, se înfipse în pămînt, la cîţiva paşi de noi. Frînai, apoi, recăpătîndu-mi sîngele rece, virai şi accelerai.
- In zigzag, îmi strigă Michel.
Mă întorsei şi văzui vreo zece dîre pe cer. Ele se înfipseră vîjîind în pămînt, de jur împrejurul nostru, şi trebui să răsucesc brusc volanul, virînd, ca să evit una din ele. Mitraliera noastră trase. Smith era in largul lui! Fusese campion de tir în aviaţia americană. Michel îmi povesti mai tîrziu că într-o nimica toată de timp el şi incendiase şase turnuri. Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlţîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simţi cum o suliţă mi se înfige în spate. Şi, de fapt, nici n-a lipsit mult ca s-o păţim urît. Pe cînd soseam la primii arbori care mărgineau zona dezgolită de vegetaţie, în spatele meu se produse un şoc violent, un zgomot de metal sfîşiat. Cîrmii brusc volanul şi după cîteva minute, cînd trecui volanul lui Michel, văzui că o suliţă străpunsese acoperişul, trecuse printre picioarele lui Smith şi îşi terminase cursa înfigîndu-se cu vîrful într-o cutie mare de conserve, pe care o înţepenise în duşumea. Coada suliţei depăşea camionul cu doi metri. Fără să ne oprim, o tăiarăm cu ferăstrăul şi astfel putui să-i examinez vîrful : era triunghiular, ghimpat şi din oţel!
Noaptea făcurăm un scurt popas şi pe cînd mîncam, discutarăm despre cele întîmplate.
- Este bizar, zisei eu, că aceşti Swissi cunosc metalul, ba chiar ceva mai mult: oţelul de cea mai bună calitate. Aceştia sînt cu siguranţă poporul din care provine tribul lui Vzlik, ceea ce înseamnă că numai acum cîteva generaţii, ei mai erau încă în epoca de piatră. Swissii sînt foarte inteligenţi, desigur, dar o asemenea repeziciune, în progresul lor mă uimeşte!
- Poate că acest progres al lor are legătură cu descoperirea noastră de pe insulă? întrebă Michel.
- Poate. Şi au catapulte - sau mai degrabă baliste - care au o bătaie de peste cinci sute de metri!
- In orice caz, zise Smith în englezeşte, le-am dărîmat cel puţin şase turnuri.
- Da. Şi acum să fugim repede. In ţinutul acesta nu sîntem de loc în siguranţă.
Merserăm toată noaptea. Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopţi agitate, dar nici una ca aceasta de aici. Cele trei lune răsăriseră şi toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colţ... Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanţi care veneau atraşi de farurile noastre. Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simţirăm şi noi ca şi el.
De trei ori nişte Goliaţi ne siliră să schimbăm drumul şi două din cauciucurile noastre fură distruse de muşcăturile viperelor. Cu toate acestea înainte de a sa face ziuă, noi zăream rachetele lansate de Temerarul nostru şi la răsăritul soarelui eram pe bord.

Robinsonii Cosmosului - partea a XVII-a

III
MOARTEA VIOLETA

Cu ochii fixaţi pe busolă, luai direcţia sud-vest. Pămîntul stîncos se mai prelungi încă pe o distanţă de doi sau trei kilometri, apoi terenul deveni moale. Etienne trebui să coboare, spre a pune lanţuri la cauciucuri. Cu toate că i-o interzisesem, el voi să prindă un soi de amoebă avînd vreo patruzeci de centimetri în diametru şi mîna îi fu arsă ca de un acid. Acest soi de animale foiau pe aici. Unele atingeau un metru în lungime. Ele se luptau între ele dînd lupte sălbatice, dar care păreau a fi făcute cu încetinitorul, lupte în care învinsul era înglobat de pseudopodele învingătorului şi digerat. Inaintarea noastră deveni foarte grea, apa ţîşnea uneori de sub roţi. Din fericire buruienile erau rare şi mlădioase şi se îndoiau sub roţile automobilului. Un miros oribil de ouă clocite, provenind din descompunerea acestor ierburi şi poate din aceea a vietăţilor gelatinoase de aici, ne incomoda groaznic. După două ore de la plecare, zărirăm în sfîrşit în depărtare o coloană de fum. Apoi terenul urca şi respingătoarele vietăţi tîrîtoare dispărură. Pămîntul deveni mai tare, viteza noastră se mări şi puturăm scoate lanţurile. Zării în depărtare silueta unui avion cu aripile sfărîmate. De îndată ce ne văzurăm, americanii, uitînd de orice prudenţă, alergară spre noi. Toţi, în afară de unul singur, care era îmbrăcat în salopetă de aviator, purtau uniforma Statelor Unite Navy. Deschisei uşa din spate şi le spusei să se urce în camionetă. Acum eram nouă inşi înăuntru şi stăteam foarte înghesuiţi. De bucurie, îmi strînseră mîna şi îmi scuturară braţul cu atîta putere că aproape mi-l scrîntiră. Scoţînd o sticlă de sub scaunul meu, le oferii un coniac, cu apă, nu prea rece poate, dar care fu foarte apreciat.
Cel mai vîrstnic, să tot fi avut treizeci şi cinci de ani, (era comandantul) făcu prezentările. El începu cu un soi de uriaş blond, mai înalt decît mine cu un cap, căpitanul Elliot Smith. Apoi îmi prezentă un om brun, îndesat: căpitanul Ronald Brewster. Unul cît o prăjină, slab, roşcovan, deşelat, se numea Donald O'Hara şi era locotenent. Inginerul Robert Wilkins, în vîrstă de treizeci de ani, avea părul castaniu, ochii căprui şi o frunte mare, cu un început de chelie.
Sergentul John Pary, îndesat şi el, era canadian, în sfîrşit, arătîndu-mi pe omul în salopetă de aviator:
- O surpriză pentru dumneavoastră: Andre Biraben, geograf, compatriotul dumneavoastră.
- Ia te uită ce plăcere! Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră pe Pămînt, zisei eu.
- Şi în sfîrşit să mă prezint şi eu: Arthur Johns.
Eu le prezentai pe mecanicul meu şi adăugai:
- Domnilor, trebuie să ne gîndim să salvăm tot ce poate fi salvat din avionul dumneavoastră, şi... să plecăm repede. Aţi mai văzut hydrele uriaşe?
- Nu, răspunse Johns. Dar puteţi vedea rămăşiţele aceleia pe care am doborît-o, de cealaltă parte a avionului.
Ne duserăm pînă acolo în camionetă. Mase enorme de cărnuri îşi terminau aici procesul de descompunere.
- Şi dumneavoastră aţi avut de-a face cu acest soi de jivine? mă întrebă Biraben.
- Desigur! Dar ale noastre erau verzi, şi mai mici, şi totuşi, la fel de primejdioase.
- Avionul dumneavoastră este oare un adăpost sigur?
- Da.
- In cazul acesta voi lua cu mine 4 dintre dumneavoastră. Ceilalţi 3 vor rămîne aci cu marinarul meu. Demontaţi armele dumneavoastră de bord. Mai aveţi muniţii?
- Avem o foarte mare provizie de muniţii.
- Atunci le vom lua la cel de al 3-lea transport. Johns îmi indică pe Smith, pe Brewster, pe Biraben şi pe Wilkins. Ceilalţi se închiseră în avion. Luai pe Smith alături de mine. Vorbeau prost engleza, dar destul de bine germana. Smith o vorbea şi el de-ajuns de mulţumitor şi astfel puturăm schimba între noi cîteva informaţii. Aflai astfel că New-Washington era un fragment din Statele Unite, căzut în plin ocean teluric. Nu mai rămăseseră decît 10000 de supravieţuitori; avuseseră 45000 de morţi. Insula astfel formată se întindea pe 37 de kilometri lungime şi 20 de kilometri lăţime. Avea o uzină de avioane, aproape distrusă de izbitură, dar pe care ei o reconstruiseră, aveau şi cîmpii mănoase, arabile, foarte mari cantităţi de provizii şi de muniţii şi, fapt straniu, mai multe vapoare: un crucişător uşor francez Surcouf, un distrugător american, Pope, un torpilor canadian şi două vapoare comerciale, un cargobot mixt norvegian şi un petrolier argentinian. Aveam un prieten din liceu pe Surcouf şi aflai cu părere de rău că fusese dat dispărut cu ocazia catastrofei. Vapoarele se aflau toate în larg şi veniseră aici la New-Washington, după cîtva timp, mergînd adesea cu pînze improvizate, cu panouri desfundate, deteriorate ca după o bătălie, dar intacte în părţile principale. Cataclismul venise la ei sub forma unei lame gigantice ce se năpustise deodată din adîncuri asupra lor.
- De ce aţi întîrziat atîta pînă să porniţi în explorare?
- Aveam treburi mai urgente de făcut! Să ne îngropăm morţii, să curăţim dărîmăturile, să construim. Nu aveam decît puţină benzină pe care am folosit-o pentru a pune la punct unul din cele şaptesprezece avioane nu prea distruse - pe acesta - care a căzut aci.
- N-aţi primit nici unul din mesajele noastre?
- Nu, niciodată, şi totuşi am stat la radio un an întreg, tot ascultînd, şi n-am primit nici o chemare de nicăieri.
- E foarte curios. Cum aţi trăit?
- Am avut foarte multe conserve. Grîul a crescut. Am pescuit peşti. Cîteva forme terestre din cele venite cu noi au supravieţuit şi s-au înmulţit aci considerabil. Dar din lipsă de lapte ne-au murit mulţi copii, adăugă el, întristat.
Il pusei şi eu la curent cu tot ce făcusem noi. Către orele trei după-amiază ajunserăm la vasul nostru, Temerarul. Lăsai acolo pe cei salvaţi şi plecai imediat înapoi, cu toate protestele lui Michel. Aveam să asist la un spectacol care mă îngheţă de groază.
Pe cînd soseam pe locul de unde se vedea avionul, zării, puţin la dreapta, o masă enormă, gelatinoasă, avînd o frumoasă culoare violet-deschis, care se tîra cu mare viteză - cam treizeci sau patruzeci de kilometri pe oră, poate. De o formă amoeboidă, ea atingea zece metri în diametru şi un metru în înălţime. Intrigat, oprii. Animalului nici nu-i păsa de asta şi îşi continua mersul grabnic înspre avion. Uşa acestuia se deschise şi canadianul ieşi. El văzu camioneta oprită, îmi făcu semn cu mîna şi veni înspre mine. In spatele lui apărură de asemenea Etienne, O'Hara şi Johns. Privii din nou spre monstru; bogatul său colorit violet dispăruse, el era acum cenuşiu-opac, rotunjit, semănînd cu o stîncă acoperită de licheni. Pary se apropia. Prevăzînd o primejdie, pornii din nou camioneta şi claxonai. Mecanicul îmi surise, îmi făcu semn iarăşi cu mîna şi îşi iuţi mersul, venind spre mine. Cu cea mai mare viteză mă năpustii cu maşina înaintea lui. Sosii prea tîrziu. Monstrul redevenise brusc violet şi se aruncase asupra lui. Pary îl văzu, ezită, apoi fugi spre avion. Atunci se petrecu un lucru straniu, groaznic: răsună ca o pocnitură scurtă şi un fel de scînteie albăstruie ţîşni izbind pe canadian, care se prăbuşi. Imediat, acoperit de pseudopodele monstrului, el dispăru.
Cu gura căscată de groază, de oroare, frînai brusc. Animalul se întoarse şi veni drept spre mine. Sării de pe scaun, mă urcai în cupola cu aruncătoare de rachete. Febril, aşezai tuburile, încărcate de dimineaţă, ţintii. Scînteia albăstruie ţîşni din nou din monstru şi lovi radiatorul. Simţii o zguduitură puternică. Nu o zguduitură electrică, ci un fel de frig glacial, care mă făcu să mă zgîrcesc tot. Şi eram cu degetul pe trăgaci. Cele două descărcaturi loviră în plin monstrul ajuns la zece metri. Se auziră două explozii surde, o serie de trosnete violente, însoţite de scîntei. Fîşii de gelatină zburară în toate părţile. Animalul se zgîrci ghem, apoi nu mai mişcă de loc. Pornii din nou motorul, mă apropiai cu prudenţă. Irizaţii străbătură încă în toate sensurile gelatina vie care se mai zbătea slab. Din canadian nu se mai vedea nici urmă! Prin portieră aruncai două grenade incendiare. Sub căldura intensă a flăcărilor, masa sfîrîi, se reduse şi nu se mai zbătu de loc. Ceilalţi veniră iute lingă mine.
- What an awful thing! zise Johns. Şi repetă în franceză : Ce oribil lucru!
- Mă tem că nu mai putem face nimic pentru mecanicul dumneavoastră, spusei eu, zguduit încă. Cel mult îl vom putea înmormînta!
Dar cînd despicarăm, cu lovituri de secure, masa gelatinoasă zbîrcită, devenită tare ca lemnul, tot ce găsirăm fu un inel de aur.
Indureraţi, încărcarăm în camionetă două mitraliere şi pe cei doi aviatori. Etienne îşi reluă locul sus la aruncătoarele de rachete. A doua zi mai fură făcute alte expediţii pentru a se aduce şi restul de arme, muniţiile, motoarele electrice, tot ce mai putea fi salvat. Ultimul transport, condus de Michel, avu de luptat cu o altă „Moarte Violetă". Ei nimiciră patru din aceste dezgustătoare bestii.
De îndată ce reîmbarcarăm camioneta pe vapor, plecarăm, salutînd cu o salvă de rachete o hydră uriaşă, prea curioasă, care se prăbuşi fîşii, fîşii. Eram acum mai încrezător decît la ducere, căci îmi îndeplinisem misiunea şi puteam acum să las conducerea vaporului pe seama unor oameni dintre care doi cel puţin ştiau cu adevărat ce înseamnă un vapor şi erau pricepuţi în navigaţie.

Robinsonii Cosmosului - partea a XVI-a

II
AVIONUL


Mai mult de un an se scurse, după măsurătoarea terestră. Se împliniseră 4 ani de-ai noştri vechi, de cînd sosisem pe Tellus. După calculele lui Menard, asta corespundea la 3 ani telurieni. Cobalt-City crescuse. Era acum un orăşel plin de însufleţire, avînd mai mult de 2500 locuitori, cu o centrală electrică proprie, cu topitorii şi uzina sa metalurgică, înconjurat de cîmpuri arate pe care creşteau griul şi skin-ul, cereala sswisă. Oraşul nostru avea şi un mic spital în care Massacre îşi forma elevii, apoi o şcoală, ba chiar şi un embrion de universitate unde şi eu predam 5 ore pe săptămînă.
Cirezile păşteau pe colinele învecinate, unde vegetaţia terestră se amesteca din ce în ce mai mult cu ierburile teluriene.
Minele de cărbune, de fier şi de alte metale erau exploatate pe măsura nevoilor noastre. O cale ferată ne unea cu cătunul Aluminiu, aflat la 55 km, spre nord, unde 40 de oameni formau personalul carierei de bauxită.
Portul Leon grupa 600 de locuitori. Bîntuit de gînduri de explorare, cerusem să se instaleze aci un şantier naval care tocmai termina un vapor mai rapid decît Cuceritorul. Primul efort al inginerilor fusese acela de a fabrica alte maşini-unelte cu materialul de bază pe care-l posedam.
La fiecare 20 de zile, pe o pistă permanentă, 2 camioane-cisterne plecau spre „Puţurile-de-Petrol" situate la 800 de kilometri. Zăcămîntul se epuiza repede şi prevedeam momentul cînd voi putea să las să se reîntoarcă acasă cei 60 de oameni rămaşi acolo. Aveam multe zeci de mii de litri de benzină sau păcură de rezervă, şi eu reperasem alte puncte petrolifere, situate la numai o sută de kilometri de noi.
Pe scurt, dacă nu am fi întîlnit cîteodată Swissi plimbîndu-se pe străzile noastre, şi fără cei doi sori şi cele trei lune, noi ne-am fi putut crede reîntorşi pe Pămînt. Atunci se produse faptul cel mai important din istoria noastră, de la proiectarea noastră pe Tellus.
Vegheasem tîrziu, punînd în ordine nişte notiţe şi desenînd hărţi geologice rudimentare, în biroul meu care ocupa tot parterul căsuţei noastre. Inainte de a mă culca, mă dusei ca de obicei la aparatul de radio, instalat într-un colţ al camerei, şi căutai să prind Puţurile de petrol, pentru a da instrucţiuni prin radio contramaistrului de gardă. Apoi urcai la etaj ca să mă culc, uitând să închid receptorul. Dormeam de vreo jumătate de oră, cînd Martine mă sculă din somn.
- Ascultă, cineva vorbeşte jos!
- Trebuie că se aude de afară...
Mă dusei la fereastră, o deschisei. Totul era cufundat în întuneric, strada pustie. Oraşul dormea, cu luminile stinse. Numai reflectorul din turnul de gardă părea că mătură spaţiul, făcînd să răsară casele clin noapte.
- Desigur ai visat, zisei eu şi mă culcai din nou.
- Ascultă, tu nu auzi? A început din nou !
Ciulind urechile, auzii într-adevăr sunete vagi.
Dintr-o veche obişnuinţă, repetai o presupunere de pe Pămînt: „Trebuie să fie radioul, pe care am uitat să-l închid", spusei eu, pe jumătate adormit. Apoi sării în sus: „Dumnezeule! Dar cine poate fi acela care vorbeşte la ora aceasta?"
Din două sărituri, fui la parter. Postul de radio, aprins, era mut. Prin fereastră vedeam noaptea presărată de stele. Lunele apuseseră. Şi deodată o voce ţîşni din receptor:
„Here is W.A. calling New-Washington... Here is W. A., calling New Wăshington..."*
Apoi tăcere.
„Here is W.A..."**
Sunetul era foarte clar. Staţia oare emitea trebuie să fi fost foarte aproape.
- Ascultă! îmi zise Martine din nou.
Eu rămăsei nemişcat, imobilizat, cu respiraţia tăiată. Un uşor zbîrnîit se auzea.
- Un avion?
Mă repezii la fereastră. O mică luminiţă se deplasa printre stele. Revenii la postul de radio, manevrînd cu febrilitate manetele, căutând lungimea de undă de recepţie a avionului.
„W.A.,W.A. Who are you?" Spusei repede tot ce ştiam într-o englezească proastă. Găsii în sfîrşit lungimea de undă potrivită.
„W.A: Who are you? Here New-France!"
Auzii o exclamaţie înăbuşită, şi o voce îmi răspunse într-o franceză perfectă:
- Aici W.A., avion american. Unde vă aflaţi dumneavoastră?
- Dedesubtul dumneavoastră. Aprind o lampă exterioară.
- Văd lumina dumneavoastră. Imposibil să aterizez noaptea. Vom reveni mai tîrziu.
Cîţi sînteţi şi cine sînteţi?
- Cam vreo 4000. Toţi francezi. Dar dumneavoastră?
- Şapte în avion. La New-Washington, unsprezece mii, americani, francezi, canadieni şi norvegieni. Păstraţi aceeaşi lungime de undă. Vom continua să vă chemăm.
- Aţi plecat de mult?
- De zece ore. Sîntem în explorare. Cînd se va face ziuă vom reveni. Acum mergem spre sud încetaţi apelurile dumneavoastră. Dar puneţi un om de veghe la radioul dvs. Vom chema New-Washingtonul. Sîntem foarte fericiţi că nu mai sîntem singuri. Pe curînd...
Apoi îşi reluă chemarea: „Here is W.A...." în curînd urnă o lungă conversaţie pe care eu nu o înţelesei prea bine. Ei anunţau cum ne descoperiseră.
Nu mai ştiam ce să facem de bucurie. Ne duserăm să trezim pe fratele meu, care locuia cu Louis şi cu Breîfort într-o casă situată numai la 100 metri de noi, apoi pe unchiul meu, pe Mihail, pe Menard si pe toţi conducătorii. Efervescenţa noastră puse stăpinire şi pe ceilalţi şi vestea ajunse prin telefon pina la Portul Leon, cu ordinul de a accelera lucrările pe Temerarul.
Sosi în sfîrşit şi dimineaţa. Făcurăm pregătiri pentru a primi în mod demn pe aviatori. O cîmpie imensă, cu pămîntul tare, fu nivelată şi puserăm o săgeată albă, arătînd direcţia vîntului. Apoi revenii la postul de radio. Martine asigurase în acest timp permanenţa.
- Nimic?
- Nimic!
- Doar n-am visat amîndoi!
Aşteptarăm lîngă radio două ore, înconjuraţi de mulţimea venită şi care împingea chiar şi masa mea de lucru, altădată atît de „tabu" încît nici Martine nu se atingea de ea.
La Primărie, unde se afla celălalt radio, aceeaşi îmbulzeală. Şi deodată:
" - Zburăm deasupra unui pămînt ecuatorial. Două motoare din patru ne lasă. Credem că nu ne vom mai putea reîntoarce. Imposibil să comunicăm cu New-Washington. Vă auzim foarte slab. In cazul că vom pieri, iată poziţia oraşului New-Washington: latitudine 41°32' nord, longitudine 62°12' vest faţă de dumneavoastră.
- Şi poziţia dumneavoastră actuală?
- Aproximativ 3° latitudine nord şi 12 grade longitudine est, faţă de dumneavoastră.
- Sînteţi înarmaţi?
- Da. Mitraliere de bord şi puşti.
- Incercaţi să aterizaţi. Vă vom veni în ajutor. Ne vor trebui - făcui un calcul rapid - cam vreo douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de zile ca să fim acolo. Animalele care se aseamănă cu rinocerii sînt comestibile. Nu mîncaţi din fructele pe care nu le cunoaşteţi!
- Avem provizii pentru treizeci de zile, dacă le raţionalizăm. Vom ateriza, căci şi al treilea motor ne lasă.
- Feriţi-vă de hydre, dacă le vedeţi cumva. Şi mai ales nu le lăsaţi să se apropie.
- Ce sînt hydrele?
- Un fel de caracatiţe zburătoare. Le veţi recunoaşte îndată. Trageţi asupra lor imediat!
- Am înţeles. Coborîm înspre cîmpie, între nişte munţi foarte înalţi şi coasta mării. Pe curînd..."
Apoi, deodată, tăcere. Plini de îngrijorare aşteptam: la mai mult de 6 000 de kilometri de noi, şapte oameni luptau să-şi salveze viaţa. Aşteptarea noastră dură o oră, apoi vocea reluă:
" - Am reuşit. Avionul e distrus în parte, dar noi am scăpat cu toţii teferi. Din nenorocire, am fost obligaţi să golim aproape toată benzina, iar acumulatorii noştri sînt prea puţin încărcaţi. Nu vom putea emite decît rar, ca să vă călăuzim spre noi.
- Vă vom înştiinţa chiar în clipa cînd vom pleca de aci. Vom emite la fiecare douăzeci şi patra de ore terestre. La noi este ora 9 şi 37. Curaj. Pe curînd!"
Plecai imediat la Portul Leon. Temerarul fu încercat chiar în aceeaşi zi. Era un mic vapor de 48 m lungime şi 5 metri lăţime, putînd deplasa cam vreo 140 de tone. Două Diesele luate de la fosta uzină, foarte puternice, îi dădeau o viteză maximă de 25 noduri.
Cu o viteză de 12 noduri putea parcurge mai mult de 10.000 de mile. Pentru mijloacele noastre reduse, era o capodoperă. Vaporul era înarmat cu o mitralieră de douăzeci de milimetri şi deoarece aveam muniţii în cantităţi relativ mici mai era înarmat si cu o artilerie de aruncătoare de rachete. Noi perfecţionasem mult aceste arme din vremea eroică a bătăliei cu hydrele. In partea din faţă si în cea din spate, patru tuburi îngemănate, două cîte două, aruncau la cinci kilometri proiectile de douăsprezece kilograme cu o precizie mulţumitoare. De fiecare parte, alte tunuri de calibru mai mic, care aveau o bătaie pînă la şapte kilometri. După încheierea unei probe sumare - mersesem cu vaporul pînă la gurile Dordognei şi înapoi - dădui dispoziţie să se încarce provizii, în hrană şi muniţii. Plecarăm chiar a doua zi. Echipajul se compunea din doisprezece oameni, avînd în plus pe Michel ca navigator şi pe Bixon ca mecanic. Dintre cei care formau echipajul, cinci serviseră ca marinari la stat. Cit despre mine, eu traversasem de trei ori Mediterana pe o mică luntre cu pînze a unui prieten si aveam cîteva naţiuni rudimentare de navigaţie. Luarăm cu noi pe vas şi o camionetă amenajată ca o replică în mai mic a camionului nostru tank şi un post de radio.
Mergînd cu viteza mică, coborîrăm fluviul. La ieşirea din estuar, lansai prin radio o chemare. Echipajul avionului răspunse scurt. In acelaşi moment, Temerarul se clătină; pătrunseseră în ocean.
La o milă de ţărm dădui ordin să ne îndreptăm în direcţia sud. Coasta era netedă, ierboasă. De aci începe, după spusele celor cîţiva Swissi care se putuseră înapoia de pe teritoriul inamic, o cîmpie vastă, care se întinde în interior pînă departe, spre un lanţ de munţi înalţi, care nu se puteau vedea de pe mare.
Stăteam cu Michel pe pasarelă. Vaporul mergea cu douăsprezece noduri, motoarele funcţionau normal, marea era liniştită. Neavînd ce să fac, luai puţină apă din mare şi o analizai în micul laborator de pe bord. Era foarte bogată în cloruri. Incetinind un moment, agăţarăm un fel de plasă grosolană în urma vaporului. Ea ne scoase din apă o faună întreagă, dintre care unele elemente aminteau de peştii tereştri, dar altele erau complet diferite.
Soarele apuse în seara aceea cu o mare desfăşurare de purpură. Ca urmare a densităţii mai mari a atmosferei pe Tellus, apusurile de soare sînt aici mai roşii decît pe Pămînt, deşi Helios este mai albastru decît bătrânul nostru Soare. La căderea nopţii micşorarăm viteza la 6 noduri, cu toate că era un strălucitor clar de lună. Mă temeam ca Temerarul să nu se izbească de vreo epavă necunoscută. Cînd se iviră zorile, străbătusem 450 de kilometri de la plecare. Coasta de răsărit continua să fie netedă. Către prînz dădurăm de un adevărat labirint încîlcit de insuliţe şi bancuri de nisip, dintre care nu am fi putut ieşi; decît să aduc vasul în trecători nesigure, preferai să dau ordin să navigam în larg, pierzîrid din vedere ţărmul. Stabilirăm orele şi seriile de cart: eu preluai primul tur, Michel pe al doilea, iar cel de al treilea reveni şefului nostru de echipaj, originar de la munte, dar care făcuse serviciu cincisprezece ani la flotă.
După patru zile, fără să fi schimbat direcţia sud, văzurăm din nou părnînt, ceea ce însemna că el se arcuia deci spre sud-vest, dacă nu cumva, ceea ce vedeam era o insulă. Ne aflam la cel de al 32-lea grad de latitudine nordică. Temperatura era ridicată, dar suportabilă. In seara aceleiaşi zile văzurăm în depărtare ceva enorm şi negru care se scălda în mare. Pentru orice eventualitate încărcarăm armele, si servanţii stăteau gata să tragă. Vietatea aceea enormă se îndepărtă fără să ne producă vreo neplăcere. Făcînd legătura prin radio cu Cobalt-City, aflai că, ei nu reuşiseră încă, cu toate sforţările făcute, să obţină legătura cu New-Washington. Din nou pierdurăm din vedere Pămîntul. Intr-o dimineaţă, tocmai cînd aveam de gînd să dau ordinul să fie îndreptat vasul „spre est", matelotul care făcea de sentinelă la proră ne semnală o coastă în faţă. Hotărîi să facem o recunoaştere. Avansînd cu ajutorul sondei, ajunserăm la două sute de metri de o plajă pustie. Poziţia dată de Michel fu 19 grade, 5 minute, 44 secunde latitudine nordică şi 18°22' longitudine vestică faţă de Cobalt-City. După toate aparenţele, era capul unei insule. Părăsind proiectul de a debarca, pe care îl concepusem la un moment dat, plecarăm din nou spre sud-est. Un mesaj lansat avionului rămase întîi fără răspuns. După două ore, ne chemară ei şi spuseră că abia terminaseră de respins un atac dat asupra lor de hydre şi acestea nu erau verzi, ci brune şi de o mărime uriaşă: aveau doisprezece pînă la cincisprezece metri lungime.
Fără alte incidente, în afară de o mică furtună pe care Temerarul o învinse cu uşurinţă, ajunserăm să vedem continentul pe care aterizase avionul, continent care, după spusele aviatorilor, era despărţit de acela pe care se afla Cobalt-City printr-o strîmtoare largă. Pentru a da de această strîmtoare, trebuirăm să tatonăm, spre nord. După ce am înconjurat o enormă peninsulă, merserăm de-a lungul coastei, la mai puţin de 10° latitudine. Temperatura era înăbuşitoare şi trebuirăm să punem pălării cu boruri late şi să stropim foarte des puntea metalică. Din timp în timp, marea se acoperea cu o ceaţă fierbinte şi sufocantă şi mai greu de suportat decît insolaţia orbitoare a lui Helios.
In sfîrşit, într-o seară, atinserăm acel punct al coastei care, după calculele noastre, ne apropia cel mai mult de avion. Cercetarăm ţărmul cu descurajare. Era un veritabil mangrov, pe care arborii creşteau direct din mare şi nişte plaje vîscoase, moi, colcăind de o viaţă nedesluşită şi care degajau un teribil miros pestilenţial. Mă întrebam cu teamă şi îngrijorare cum vom face ca să debarcăm. Foarte departe, în fundul zării, un lanţ de munţi gigantici îşi înălţau crestele la mai mult de 15 000 metri.
Merserăm de-a lungul coastei în căutarea unui loc mai ospitalier. La cîţiva kilometri de acolo găsirăm estuarul, format din turbă, al unui fluviu, în care reuşirăm să intrăm, deşi avea curenţi foarte puternici. Urcarăm în sus pe fluviu, cu ajutorul sondei, cam vreo 90 kilometri. Apoi bancuri de mil ne opriră. Toate armele noastre erau încărcate, sentinelele şi servanţii dublaţi. Malurile, aproape peste tot mlăştinoase, hrăneau o viaţă dezgustătoare de putreziciuni cvasi-protozoice.
Grămezi stranii de gelatine vii, însufleţite de mişcări amiboide, se tîrau pe mîl, colorate în cenuşiu sau în verde acidulat.
Mirosul de putreziciune umplea aerul, termometrul arăta 48° la umbră! Cînd se înnopta, întregul ţărm se lumină de fosforescenţe vii, divers colorate.
Tot căutînd mereu, găsirăm pe malul drept un banc de stînci, care părea gol, lipsit de fiinţe vii. Manevrînd cu cele două elice ale sale, Temerarul acostă, cablurile îl fixară de stîlpil de fier pe care noi îi înfipsesem în şistul moale. Un pod de buşteni fu aşezat de noi, ca să avem pe ce duce camioneta pînă la mal.
- Cine merge? întrebă Michel. Tu şi cu mine - şi pe urmă?
- Tu - nu. Trebuie să rămînă aici cineva care să poată duce înapoi Temeraru! Rămîi deci!
- Atunci rămîi tu. Eşti singurul geolog: astronomi avem atît de mulţi!
- Eu sînt şeful aici şi îţi ordon să rămîi pe vas. Vei merge şi tu în al doilea drum, Ia contact cu avionul. La ce distanţă sîntem oare de el şi în ce direcţie se găseşte oare?
- Cam la vreo treizeci de kilometri spre sud-vest.
Cînd ştiură că sîntem atît de aproape, americanii scoaseră strigăte de bucurie.
- Nu mai avem decît doi litri de apă potabilă, şi nici un comprimat ca să putem steriliza alta.
- Vom fi acolo în mai puţin de două ore, cred, răspunsei eu. Pregătiţi-vă. Dacă aveţi combustibil, aprindeţi un foc. Fumul ne va călăuzi.
Luai loc la volan. Andre Etienne, un marinar, stătea în turela maşinii, înarmată cu două aruncătoare de rachete. Puţin emoţionat, îmbrăţişai pe Michel, salutai pe ceilalţi şi pornirăm.

Robinsonii Cosmosului - partea a XV-a

PARTEA A PATRA
CETATILE

I
EXODUL

Plecai, citeva zile mai tîrziu, în „tank", în fruntea a 3 camioane încărcate cu material. Cel de al 4-lea ducea carburanţii care trebuiau să acţioneze motorul forezei. Incepurăm imediat lucrul. Aşa cum presupusesem, punga de petrol nu era la prea mare adîncime; o găsirăm la 83 m. Nu fără dificultăţi, umplurăm un camion-cisternă. O rafinărie rudimentară fusese instalată în sat şi ea ne dădu o benzină suficient de bună. Am lipsit 2 luni şi jumătate. Vzîik, care venise cu mine, făcea progrese rapide la limba franceză şi conversam acum cu el de parcă mi-ar fi fost compatriot. Mi-a fost de mare folos ca cercetaş. Rezistenta lui fizică era extraordinară şi, cînd fugea cu toată viteza, depăşea 90 pe oră. In fiecare seară luam contact cu Consiliul, prin radio. Planurile vaporului erau gata şi executarea pieselor începuse imediat. Viaţa în sat era un infern. Hydrele făceau incursiuni continue, greu de respins, şi pierdurăm 17 oameni şi o mare cantitate de vite. Aveam veşti şi scrisori prin şoferii camioanelor-cisterne, care înjurau de fiecare dată cînd erau nevoiţi să plece din nou spre zona terestră.
Apoi, lăsînd exploatarea sub conducerea unui contramaistru, mă întorsei în sat împreună cu Vzlik. Multe lucruri se schimbaseră în lipsa mea. Adăposturi uşoare, dar solide, fuseseră construite peste tot la marginea cîmpiilor, ca să se poată face secerişul fără prea mare primejdie. Uzina fabrica mari cantităţi de şine de cale ferată. Nu erau laminate - căci nu aveau laminoare pentru şine - ci erau turnate rudimentar, dar satisfăcător. O cale ferată nouă mergea spre coastă. Acolo se afla şantierul naval. Carcasa vaporului era aproape gata. Avea 47 de metri lungime şi 8 metri lăţime. După aprecierea lui Estranges vaporul va putea înainta cu 7 pînă la 8 noduri. In apropiere se aflau rezervoarele cu carburanţi. Pentru moment aveam vreo 40.000 de litri.
Opt luni trecură astfel, pline de febrilitate. Cheresteaua vaporului fu terminată şi ea, lansarea la apă avu loc în bune condiţiuni. Trebuiră terminate amenajările interioare, construit cheiul de încărcare. La sfîrşitul celui de al doilea an al nostru pe Tellus, vaporul fu pus la probă. Stabilitatea lui era bună, n-avea tangaj prea puternic, dar nu putu depăşi viteza de croazieră de 6 noduri.
Michel şi Breffort făcură un rapid raid pînă în regiunea Cobalt, ducînd boabe de graminee terestre, astfel ca vitele noastre să găsească - atunci cînd vor sosi acolo - păşunile care le priiau. Ei luară cu ei şi pe Vzlik, care fu însărcinat să negocieze cu tribul său. El trebuia să ne aştepte la confluenţa rîurilor Drone cu Dordogne. Inainte de plecare el ne făcuse o mărturisire interesantă: un rîu adînc, deşi destul de îngust, se vărsa în Dron şi trecea la numai 30 km de locul ales de noi pentru capitală.
Michel se încredinţa dacă acest rîu era navigabil: da, era navigabil pînă la 50 km de Cobalt.
Construirăm un şlep remorcabil la vapor.
Şi, după 29 de luni terestre, de la sosirea noastră aici, primul convoi luă drumul spre sud. Vaporul ducea 75 de oameni, arme, unelte, plăci de duraluminiu si de oţel, şine. Eu îl conduceam, ajutat de Michel şi de Martine. Şlepul transporta o locomotivă, o macara demontată, carburanţi. Navigarăm cu prudenţă cu ajutorul sondei cea mai mare parte a timpului. Uneori am fost nevoiţi să ne depărtăm de coastă. Marea era liniştită. Stăteam de preferinţă la proră sau pe pasarelă. Apa era foarte verde. Forme nedesluşite înotau în jurul vaporului. Neştiind ce monştri necunoscuţi putea ascunde acest ocean, nu mă simţeam liniştit. Cuceritorul - astfel se numea vaporul nostru - era înarmat cu o mitralieră de 20 mm şi cu una de 7 mm. Dar mă simţii uşurat cînd intrarăm în estuarul Dordognei.
Urcarăm fluviul cu o viteză foarte mică. Şi asta ne-a prins bine. Cu toate că vaporul nu avea nevoie de o adîncime prea mare, ne împotmolirăm de două ori în estuar, din fericire cînd era reflux. In afară de Michel, Martine şi de mine, nici unul din membrii echipajului nu avusese de-a face cu alte forme teluriene în afară de hydre. Mirarea lor era deci fără margini. Intr-o seară, un tigrosaur reuşi să sară de pe mal pe punte şi răni 2 oameni înainte de a fi doborît de o rafală de mitralieră, trasă de aproape. Şi, cînd ajunserăm la cîţiva kilometri de confluentul Dronului, doi Swiss-i fugiră în goana mare, dispărînd în ierburile uscate de pe ţărm. După cîteva minute, 3 coloane de fum se înălţară: semnalul convenit cu Vzlik.
El ne aştepta, singur, în marginea extremă a limbii de pămînt. La 100 metri în urma lui, vreo 50 de Swiss-i din rasa lui stăteau masaţi într-un grup triunghiular.
- Vă salut, zise el, cu vocea lui şuierătoare.
- Te salut, Vzlik, îi răspunsei eu.
Cuceritorul se opri pe loc, fără ca totuşi să arunce ancora, o trădare fiind oricînd posibilă.
- Urcă-te pe bord, continuai eu.
El se aruncă în apă şi se urcă pe scara de pisică. In acest moment, mecanicul îşi trecu capul prin deschizătura uşii de la camera maşinilor.
- Aşadar, cu acest soi de cetăţeni vom trăi noi de aci înainte, zise el.
Vzlik se întoarse şi îi răspunse:
- Vei vedea, nu sînt răi de loc. Să descriu stupoarea care se imprimă pe faţa mecanicului, mi-e imposibil.
- Ah! Dar ce-i asta! Vorbeşte franţuzeşte!
Mirarea lui mă surprinse. Apoi îmi amintii că cei mai mulţi dintre locuitorii satului doar în treacăt îl zăriseră pe Vzlik, care, în timpul şederii lui la noi, stătuse întotdeauna pe lîngă mine. Or, cea mai mare parte a timpului eu fusesem în expediţie.
Michel şi Martine veniseră alături de mine.
- Ei bine, Vzlik, zise ea, care este răspunsul vostru la propunerile noastre?
- Noi am ales pacea. Vă cedăm în deplină proprietate Muntele Semnal, pe care noi îl numim Nssa, şi teritoriul dintre Vezere, Dordogne şi Drone, pînă la Muntele Necunoscut, pe care noi îl numim Bsser, rezervîndu-ne dreptul de trecere permanentă pentru noi.
In schimb dumneavoastră vă luaţi angajamentul de a ne procura în cantitate suficientă fierul necesar pentru armele noastre şi ajutorul dumneavoastră împotriva Swiss-ilor negri - „Slwips"-ii cum îi numim noi - de asemeni împotriva tigrosaurilor şi Goliaţilor. Dumneavoastră veţi avea dreptul de trecere pe teritoriul nostru şi dreptul de a face săpături, dar nu şi dreptul de a vina, decît cu aprobarea specială a Consiliului triburilor.
- Primim, zisei eu. Cît despre fier, ne va trebui timp ca să-l fabricăm.
- Ştim. Am spus Swiss-ilor în ce fel îl scoateţi din pămînt. Consiliul şefilor ar dori să vă vadă.
- Fie, venim!
O barcă mică fu pusă pe apă. Coborîi în ea cu Michel şi cu Vzlik. Martine rămase pe punte şi cu discreţie se apropie de mitralieră.
- Be quiet, but careful*, îi zisei eu într-o englezească proastă, ca să nu fiu înţeles de Vzlik.
Din patru lovituri de lopeţi, furăm la mal. Doisprezece Swiss-i înaintaseră şi ne examinau. In ochii noştri de pămînteni ei semănau toţi foarte bine între ei şi dacă Vzlik s-ar fi amestecat printre ai lui, am fi fost incapabili de a-l recunoaşte. Mai tîrziu ne-am obişnuit cu înfăţişarea lor şi acum îi putem distinge cu uşurinţă pe unii de ceilalţi, cu toate că, la drept vorbind, ei se deosebesc cu mult mai puţin unii de alţii faţă de cît de mult ne deosebim noi între noi.
Vzlik le comunică în cîteva cuvinte acceptarea de către noi a condiţiilor lor. Ei răspunseră, dorindu-ne bun venit, în termeni concişi, foarte diferiţi de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereştri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuţit de oţel, asemănător cu acela pe care-l avea Vzlik. Mulţumirile lor îmi dovediră că darul nostru le făcuse plăcere, dar nici un muşchi de pe obrazul lor nu se mişcă.
Ne reîntoarserăm pe vapor, cu Vzlik, şi începurăm urcarea înceată a rîului. Ajunserăm la marea curbă a Islei - cu acest nume botezasem eu noul rîu - dincolo de care el nu mai este navigabil, fiind tăiat de curenţi repezi. Aici era o mare întindere de apă, lată de mai bine de două sute de metri. Pe malul dinspre nord se formase un mic golfuleţ ce putea fi transformat în port. Hotărîi să fac aici debarcarea.
Deoarece se însera, aruncarăm ancora. Ziua următoare fu consacrată tăierii arborilor destinaţi construirii unui debarcader. După opt zile el era gata. Puserăm şine, şi manevra dificilă a montării macaralei începu. Cu toate că era demontată, era totuşi foarte grea, şi, către prînz, un accident tragic ne îndurera: un tînăr muncitor de 25 de ani, Leon Bellieres, fu strivit de un batiu care căzu peste el. Deoarece eram grăbiţi, îl îngroparăm, şi portul fu numit „Port Leon", în amintirea lui.
După ce macaraua a fost montată, munca fu mai uşoară. Totuşi nu ne-a fost prea uşor, oricum, să debarcăm mica locomotivă şi cele trei vagoane. Restul a fost un joc de copii.
Cuceritorul plecă din nou îndărăt, sub comanda lui Michel. Noi ramaserăm aici - 60 de oameni - şi începurăm să ridicăm un fortuleţ din buşteni, în care puteam fi apăraţi de tigrosauri, cît şi de o eventuală trădare a Swissilor. Un post de radio ne lega cu Consiliul. Apoi construirăm antrepozite din nuiele, acoperite cu plăci de duraluminiu. Ingrămădirăm în acest adăpost tot materialul adus. Intre timp, o echipă şi începuse lucrările căii ferate, lungă de 50 de kilometri, care trebuia să meargă pînă la Cobalt-City.
Eram la kilometrul 4 şi întrebuinţasem toate şinele cînd Cuceritorul ne reveni după 23 de zile cu o nouă încărcătură. El ne aducea mari cantităţi de carburanţi, şine, provizii şi un mic excavator. Ne mai aduse de asemenea şi alţi 50 de oameni de ajutor. La al 3-lea drum ne sosiră primele femei cu copiii. Situaţia se mai ameliorase puţin în sat, dar hydrele tot se mai veau zilnic. Cu transporturile următoare vaporul ne aduse bovinele şi cîteva oi, pe care le închiserăm într-o mare îngrăditură semănată cu iarbă terestră, în fiecare seară le băgăm în fortulet, căci tigrosaurii ne dădeau tîrcoale şi trebuirăm să ucidem 5 sau 6 dintre ei, înainte de a-i descuraja să ne mai viziteze.
Pe măsură ce ne soseau oamenii, erau construite noi cabane. Fiecare familie primea două încăperi, celibatarii, din ce în ce mai rari, dormeau într-un dormitor comun. Portul Leon lua înfăţişarea unui oraş-ciupercă din Far-Westul American, fără „saloon"-urile şi focurile de revolver de acolo. Moralul era ridicat: toţi erau fericiţi că scăpaseră de ameninţarea hydrelor. Calea ferată se lungea tot mai mult pe zi ce trecea. Ajunserăm cu ea la kilometrul 20, apoi la 30, apoi la 40. Un sat provizoriu fusese înjghebat la o margine a şantierului, deplasîndu-se o dată cu înaintarea lucrărilor lui.
Veni şi ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul „terestru" decît 150 de oameni însărcinaţi să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu şi cu Menard erau hotărîţi să rămînă pînă la ultimul transport. Nu putea fi vorba, pentru moment, de demontarea Observatorului. El trebuia încuiat cu cea mai mare grijă şi lăsat acolo pînă cînd mijloacele noastre vor fi devenit mai puternice. Totuşi o lunetă de 50 cm şi un telescop de 1,80 m aveau să ne urmeze. Ca să transportăm reflectorul cel mare de 5,50 m ar fi fost peste puterile noastre.
Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime aşezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele şi parte din duraluminiu, se înălţau niţel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belşug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri şi nici Goliaţi. Formele pe care le vedeam zilnic erau fie ierbivore, ori mici fiare sălbatice, ca vulpile sau pisicile noastre. Fie spus în treacăt, pisicile „terestre" din sat se înmulţiră şi ne fură folositoare distrugînd nişte mici rozătoare care ne ameninţau recoltele.
O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, aşezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă. Pe măsură ce soseau, maşinile erau montate fiecare la locul ei.
In epoca în care uzina a început să lucreze, mă căsătorii cu Martine. A fost o ceremonie foarte simplă, pur civilă - nu eram credincioşi, nici eu, nici ea. Nu avurăm măcar gloria de a fi fost prima pereche unită pe Tellus, căci Beltaire şi cu Ida se căsătoriseră la Cobalt cu două luni înaintea noastră. Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o „căsătorie între şefi", Swiss-ii trimiseră o delegaţie încărcată cu daruri. Vzlik povestindu-ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase şi nişte excelente minereuri de cupru. Acesta din urmă îmi făcu plăcere în mod special şi mă interesai imediat de locul unde putea fi găsit. El provenea de pe colinele situate la sud-est de Muntele Tenebru, unde se găsea în mare cantitate.
De mult doream să vizitez tribul lui Vzlik. Profitai deci de ocazie şi plecarăm în „călătorie de nuntă" în camionul blindat. Trecurăm din nou pe podul construit de noi pe Vezere şi pe care Swissii îl respectaseră şi îl foloseau. Ajunserăm spre seară la cavernele lor. Ele se deschideau înspre o faleză înaltă, orientată înspre apus, în vîrful unei pante abrupte. Un rîuleţ curgea în partea de jos. Swissii, anunţaţi de Vzlik, ne aşteptau. Furăm conduşi la şef, un foarte bătrîn Swiss, a cărui piele decolorată bătea în cenuşiu-verzui. El stătea culcat pe o litieră groasă din ierburi uscate, într-o grotă ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi remarcabil executate, reprezentînd Goliaţi sau tigrosauri străpunşi de săgeţi. Ele trebuie să fi servit la descînteee magice şi vrăjitorii. Făcurăm haz cînd ne văzurăm şi noi reprezentaţi aici, şi asemănarea era destul de bine redată; eram reproduşi atît noi, cît şi camionul; dar aici săgeţile de vrăjire fuseseră rîcîite cu grijă! Am fost uimit de curăţenia ce domnea în aceste grote de troglodiţi. Intrările erau aproape complet închise cu piei întinse pe un cadru de lemn. Lămpi cu ulei vegetal luminau grotele.
- Civilizaţia lor este remarcabil de umană, zise Martine.
- Da. Am impresia că nu trebuie să fie prea mare deosebire între modul lor de viaţă şi acela al strămoşilor noştri din paleolitic, poate doar în privinţa curăţeniei acestora!
Bătrînul Sliuk - acesta era numele şefului - se ridică de îndată ce ne văzu.
Prin intermediul lui Vzlik el ne ură „bun venit", în spatele lui, sprijinite de zidul stîncos, erau armele lui, un arc mare, săgeţi, suliţe, în afară de un colier de pietre strălucitoare în jurul gîtului, era complet gol.
Ii dădui un cuţit, virfuri de săgeţi de oţel, şi o oglindă. Aceasta din urmă îl fascina, şi în tot timpul ospăţului care urmă - acum ştiam, că putem mînca din carnea teluriană - el nu încetă de a se juca cu oglinda. Fiica lui asista la acest ospăţ. Swissii sint foarte atenţi cu soţiile lor şi le tratează excelent, avînd în vedere că sînt un popor primitiv. Ele sînt mai mici decît masculii, mai îndesate, cu pielea de culoare mai deschisă. Inţelesei că Vzlik şi tînăra Ssouai se înţelegeau foarte bine, şi acest fapt mă bucură mult, căci dacă Vzlik devenea şef de trib la moartea „socrului" său, poziţia noastră ar fi fost şi mai întărită.
Stăturăm opt zile la ei. Avui conversaţii lungi cu Vzlik si ii pusei nenumărate întrebări, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să i le pun. Imi putui da seama astfel de organizarea lor socială.
Swissii sînt monogami, contrar duşmanilor lor, Swissii negri, sau Slwipsii. Tribul cuprindea patru clanuri, fiecare comandat de un şef secundar; ele nu se întruneau la un loc decît în timp de război sau de mari vînători. Tot tribul era compus din vreo opt mii de indivizi, inclusiv femeile şi copiii. La un grad mai ridicat, 11 din aceste triburi erau confederate, dar solidaritatea dintre ele nu se manifesta decît în cazurile de ameninţări foarte grave. In afară de vînătoare, Swissii au ca resursă alimentară o cereală pe care ei ,,o cultivă", dacă se poate întrebuinţa acest cuvînt, căci munca lor se mărginea doar la a o semăna şi la a strînge recolta de două ori pe an. Ei se pricepeau să afume carnea şi puteau astfel să-şi facă provizii.
Swiss-ii sînt înconjuraţi din toate părţile, în afară de nord, de duşmanii lor negri. Alte triburi roşii trăiesc foarte departe spre sud şi legenda spune că de acolo îşi trag ei originea.
Ei sînt ovipari. Femeile fac două ouă pe an, de mărimea unui ou de struţ terestru. Copiii ies după 30 de zile de incubaţie şi se pot hrăni imediat singuri. Legăturile de familie sînt destul de slabe, de îndată ce a fost depăşit al doilea grad de rudenie. Swissii trăiesc destul de mult, 90 pînă la 110 ani tereştri, dacă nu mor în război, ceea ce se întîmplă destul de des. Ei sînt în general de o vitejie extraordinară, dar şi foarte agresivi. Respectînd alianţele făcute, ei omoară pe duşmani numai pentru că sînt duşmani. Furtul este necunoscut înăuntrul tribului. In afară, e cu totul altceva! Aproape toţi sînt la fel de inteligenţi ca şi noi, oamenii, şi sînt foarte capabili de progres. Dar bag de seamă că m-am apucat să vorbesc de lucruri pe care voi le cunoaşteţi cu toţii, căci astăzi mulţi dintre ei s-au amestecat printre noi, atît de mult, încît pot fi muncitori şi chiar matematicieni!
Cînd ne-am întors spre casă, în loc să venim direct la Cobalt-City, trecurăm prin Portul Leon. Cuceritorul tocmai sosea din ultima lui călătorie, încărcat cu ţigle, cărămizi şi cu telescopul de 1,80 m. El aducea de asemenea pe unchiul meu şi pe Menard.