Robinsonii Cosmosului - partea a XIII-a

V
INTOARCEREA

A doua zi dimineaţă, după o noapte roşie, scurtă şi calmă, hotărîrăm să trecem rîul. Construirăm o plută mare, lucrare care ne luă şase zile întregi, în timpul cărora văzurăm numeroase animale, dar nu fiare sălbatice. Gustarăm pentru prima oară din carnea teluriană. Un animal mic, miniatură a „elefanţilor", ne procură friptura chiar din prima seară. Nu mîncarăm decît foarte puţină şi cu teamă, neştiind dacă această carne nu era cumva toxică, sau pur şi simplu neasimilabilă pentru noi. La gust, ea amintea carnea de viţel, niţel mai roşie. Vzlik, aproape vindecat, mîncă cu lăcomie. Nu am avut nici unul dintre noi tulburări digestive şi pînă la reîntoarcerea noastră în zona hydrelor, variarăm astfel hrana noastră, consumînd totuşi numai cantităţi mici, de fiecare dată. In schimb, nu îndrăznirăm să gustăm din fructele arborilor doborîţi de noi pentru fabricarea plutei, fructe cu care Swiss-ul se delecta. Acum el putea să meargă cîte puţin şi părea a se fi obişnuit de-a binelea cu noi. Vocabularul lui începea să-i permită a exprima idei simple.
Trecerea rîului avu loc fără greutăţi. Recuperarăm cuiele şi frînghiile de pe plută, apoi coborîrăm de-a lungul rîului timp de două zile. Rîul se lăţea, aci formînd suprafeţe aproape lacustre, aci săpînd o albie adîncă printre coline. Observai că el rămînea mereu adînc fără a fi repede. Malurile lui fremătau de viaţă. Zărirăm turme masive de „elefanţi", Goliaţi izolaţi sau perechi, cit şi numeroase alte forme, uriaşe sau mici. In două rînduri vazuram in depărtare „tigrosauri". Acest nume, inventat de Beltaire pentru fiara care ne atacase, fu adoptat, cu toate protestările lui Vandal, care ne atrase foarte just atenţia că el nu ţinea nici de tigri şi nici de saurieni. Dar, aşa cum bine spunea Michel, esenţialul era ca să înţelegem despre ce fiară era vorba şi puţin importa în fond dacă numele cunoscut al animalului era acela de tigrosaur, leviathan, sau... x,y,z.
Apele găzduiau nenumărate forme acvatice, dintre care nici una nu se apropia îndeajuns de mal, ca s-o putem vedea bine.
A doua zi către seară, plouă. Camionul nostru gonea mereu pe cîmpia unde rîurile şi pîraiele erau mărginite de pilcuri de arbori. Temperatura se apropia de 35° la umbră la prînz, dar scădea către seară, coborînd la 10°.
In zorii celei de a treia zi, după o noapte tulburată de urletele Goliatilor, zărirăm o coloană de fum departe spre sud, de cealaltă parte a Dordognei. Era oare o aşezare Swissă sau un foc de ierburi? Solul deveni accidentat, colinele joase ne obligară la ocoluri. După ce trecurăm de ultima, aerul părea îmbibat de un miros înţepător şi puternic ca acela al Atlanticului.
- Marea este aproape, zise Beltaire.
El ne-o şi semnală în curînd, din vîrful turelei în care stătea. Peste cîteva minute o văzurăm cu toţii. Ea era de un verde închis şi agitată. Vîntul sufla dinspre apus, şi valurile se spărgeau încununate de spumă. Coasta era stîncoasă, dar la cîţiva kilometri spre sud, Dordogne se termina printr-un estuar nisipos.
Ne oprirăm pe o plajă din pietre, gnais şi granit, la cîţiva metri de valuri. Vandal sări jos şi începu să exploreze acest paradis al biologilor, care este o coastă marină. In apă forfotea o întreagă faună inedită, unele forme fiind apropiate ca aspect de formele terestre, altele total diferite. Descoperirăm cochilii goale, semănînd cu enorme scoici sau, cum li se mai spunea pe Pămînt, scoici de Midia. Unele măsurau mai mult de trei metri în lăţime. Altele, cu mult mai mici, erau încă fixate pe stîncă. Cu greu, Michel dezlipi una şi i-o aduse lui Vandal. "Vietatea dinăuntru se dovedi mai apropiată de Brachiopodele terestre decît de moluştele lamelii-branchii. Departe în mare apăru un spate negru între două valuri, apoi dispăru cufundîndu-se în apă.
- Tare doresc să fac o baie, zise Martine.
- Nu, hotării eu. Cine ştie ce alt soi de monştri locuiesc pe aceste ţărmuri. Ar fi prea riscant.
Totuşi, în dosul unei ridicaturi de gnais, Schoeffer descoperi o baltă mare, lungă de vreo sută de paşi şi adîncă numai de vreo 2 metri. Apa transparentă acoperea fundul ei pietros. Numai cîteva scoici foarte mici şi cîteva alge trăiau în ea. Ne scăldarăm zbenguindu-ne ca nişte copii, în timp ce Vandal stătea de gardă lîngă mitralieră, eu organizai o întrecere de înot. Michel, înotător neîntrecut, ajunse primul, urmat de Martine, Schoeffer şi Breffort. Eu fui penultimul, bătînd pe Beltaire doar cu puţin. Descoperind un pietroi sferic ce cîntărea cam vreo 5 kilograme, îmi luai foarte uşor revanşa la aruncarea greutăţii.
Vzlik ne privise. Intră apoi şi el în apă. Abia dacă se folosea de mîini şi de picioare, înotînd prin ondularea corpului său, cît era de lung. După aprecierea mea, el ar fi luat-o înaintea lui Michel cu zece metri dacă ar fi luat parte la întrecere. Inlocuii pe Vandal la pază şi el plecă imediat să culeagă o bogată provizie de forme animale şi vegetale diverse. Apoi ne continuarăm drumul spre nord. Merserăm de-a lungul coastei, cam la o sută de metri depărtare în interiorul ţinutului. Solul era destul de accidentat: o serie de vechi anticlinale roase ce se terminau cu vîrfuri ascuţite în mare.
După trei ore şi jumătate de la plecarea noastră, întîlnirăm mlaştini ce găzduiau bineînţeles şi hydre. Erau brune, dar o specie foarte mică, nedepăşind 50 de centimetri. Ele nu ne atacară. Inconjurarăm mlaştina pe la răsărit. Pe la asfinţit, dădurăm de capătul ei şi cotirăm din nou spre apus. Coasta era acum nisipoasă şi joasă. Contrar obiceiului nostru, merserăm sub clarul celor două lune pe un teren extrem de neted, cu cincizeci pe oră. Cu puţin înainte de a se ivi zorile roşii, coasta deveni haotică şi furăm nevoiţi să pătrundem din nou în interiorul ţinutului. Astfel descoperirăm lacul. Ajunserăm la ţărmul lui prin partea mai joasă dinspre sud-vest. La răsărit un lanţ de coline îl adăpostea. O vegetaţie abundentă îl înconjura cu un cerc întunecos, la suprafaţa lui alergau mici valuri fosforescente, sub lumina lunară. Priveliştea era blîndă şi odihnitoare, aproape ireală. Temîndu-ne totuşi ca în apele lui să nu se adăpostească cumva hydre, n-am aflat decît mult mai tîrziu că aceste jivine au nevoie pentru dezvoltarea lor de mlaştini sălcii, nu ne apropiarăm de lac. Ne oprirăm pe o înălţime cam la un kilometru.
Trecui paza lui Michel şi mă dusei la culcare. Eram obosit şi mi se părea că nu m-am odihnit decît cîteva secunde. Totuşi, cînd deschisei ochii, zorile albastre intrau pe fereastră. Michel era aplecat asupra mea, ţinînd un deget pe buze. Tot fără zgomot, el îşi deşteptă şi sora.
- Veniţi să vedeţi o privelişte demnă de zei!
Ieşirăm şi amîndoi secaserăm un strigăt de admiraţie. Lacul era de un albastru închis, un albastru de gheţar, înconjurat de un cadru de aur şi purpură. Stîncile de pe mal erau de un roşu minunat şi vegetaţia, arbori şi ierburi, de o culoare nuanţată de la galbenul deschis al metalului nou pînă la aurul vechi. Abia dacă ici, colo acest colorit era întrerupt de frunzişuri verzi. Colinele dinspre răsărit, pe care Helios le atingea deja uşor, aveau culoarea tufişurilor înflorite.
- Cît e de frumos! exclamai eu.
- E un lac magic, zise Martine. Nu, niciodată n-am văzut ceva asemănător.
- Lacul Magic. E un nume frumos, zise Michel.
- Acesta să-i fie numele de aici încolo, hotărîi eu.
- Să-i trezim din somn şi pe ceilalţi.
Merserăm de-a lungul lacului toată ziua. Suprafaţa lui se încreţea uşor sub briza marină. La o mică distanţă de extremitatea lui nordică, dar despărţită de el printr-un puternic lanţ stîncos, găsirăm o mlaştină ce comunica direct cu marea. Pe cînd îi dădeam ocol, hotărîi să intru în comunicaţie cu Consiliul, în aceeaşi clipă Breffort ne semnala hydre. Ele erau din specia mică brună, foarte numeroase şi ne înconjurară imediat camionul, ca un adevărat roi, nu pentru a ne ataca, ci multumindu-se doar să se ţină după noi. După ce ie-am observat un moment, încercai să vorbesc cu Consiliul prin radio. Dar îmi fu imposibil.
Aparatul nu rămase mut: dar în toată viaţa mea n-am auzit vreodată asemenea serie de fluierături, orăcăieli şi atîţia paraziţi. Neştiind cărui fapt să atribui asemenea rezultat, renunţai pentru moment la proiectul meu. Deodată, brusc, fără vreun motiv aparent, roiul de hydre brune încetă de a ne mai însoţi.
Călătorirăm zi şi noapte fără oprire. In zorii albaştri care veniră nu mai eram decît la vreo 150 de kilometri de insuliţa noastră terestră. Nu aveam de gînd să ne întoarcem decît seara, căci voiam să studiez împrejurările imediate. Dar, pe neaşteptate, Consiliul ne chemă prin radio şi aflarăm veşti care schimbară complet proiectele mele.