Robinsonii Cosmosului - partea a XIX-a

V
PRIMEJDIA

După cîteva zile ajunserăm la gurile Dordogneî fără alte neplăceri decît o pană la motoare care ne obliga să plutim o zi duşi de pînzele vasului. Deoarece înştiinţasem prin radio Cobalt-City de sosirea noastră, nu am fost surprinşi cînd am văzut că sîntem aşteptaţi la confluenţa cu Isle de o barcă în care se aflau Martine, Louis şi Vzlik. Ei se urcară pe bord şi barca fu remorcată la vapor pînă la Port Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s-o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s-o mai revăd niciodată.
Louis îmi întinse textul ultimului mesaj prin radio primit de la New-Washington. Il citii cu uimire şi îl trecui americanilor. Biraben li-l traduse. Conţinutul putea fi rezumat astfel: New-Washington se scufunda încetul cu încetul în mare, şi dacă ritmul scufundării nu se schimba, în cel mult şase luni insula va dispărea în întregime. Guvernatorul ne lansa deci un apel S.O.S.
Consiliul se întruni în prezenţa americanilor. Johns luă cuvintul în franţuzeşte:
- Noi avem la New-Washington un crucişător francez, două torpiloare, un cargobot şi un mic petrolier. Mai avem de asemenea şi şaisprezece avioane în stare de zbor, dintre care patru cu elice şi trei elicoptere. Dar nu mai avem nici benzină, nici păcură. Puteţi dumneavoastră să ne vindeţi benzină? Şi să ne-o şi aduceţi?
- Aici nu se mai pune chestiunea de a vinde, răspunse unchiul meu. Este cea mai elementară dintre datorii ca să vă venim în ajutor. Dar marea problemă e transportarea benzinei. Alt vapor în afară de Temerarul nu avem, şi el e destul de mic.
- Mai avem şi găoacea Cuceritorului, zisei eu, şi mai ales şlepurile remorcate, pe care foarte uşor le putem transforma în petroliere. Ce părere aveţi despre această propunere? întrebai eu pe inginerii noştri.
Estranges făcu socoteala.
- 10 pînă la 12 zile de lucru pentru a construi rezervoarele. Tot atîtea zile, pe puţin, pentru dispozitivele de securitate. Asta face o lună. 2 rezervoare de 10 metri x 3x2 - adică în total 120.000 litri. Jumătate benzină şi jumătate păcura.
- Noi am prefera mai puţină benzină si mai multă păcură.
- Se poate. Care este cifra exactă a rezervoare lor noastre?
- 6.000.000 de litri, zisei eu. Am oprit exploatarea din lipsă de spaţiu pentru rezerve.
- Ce distanţă este între New-Washington şi Port-Leon?
- Cam vreo 4.500 kilometri.
- Da, zisei eu, dar pe mare, în larg.
- Dacă vă încredinţăm vasul nostru Temerarul şi cîţiva oameni de ai noştri, credeţi că veţi reuşi? îl întrebă unchiul meu pe Johns.
- Imi asum această răspundere. Voi reuşi. Micul dumneavoastră vapor este admirabil.
- Fie. Să riscăm şi această ispravă.
După o lună, Temerarul pleca, remorcînd şlepul încărcat cu 145.000 litri de carburant. După cum mi-a povestit Michel mai tîrziu, călătoria s-a petrecut fără nici un fel de peripeţii. Ei nu întîlniră nici caracatiţe, nici alt soi de monştri. New-Washington era un ţinut jos, cu două coline presărate cu case. Ei fură primiţi cu salvele tunurilor de pe vapoarele de război. Tot oraşul, care era situat chiar pe malul mării, era pavoazat. Muzica crucişătorului cîntă imnul american după Marseilleza şi ofiţerii priviră cu uimire la micul nostru Temerar cum se strecura în port. Păcura trecu direct în rezervoarele petrolierului argentinian, care se pregăti pe loc de plecare. Benzina fu trimisă în camioane la formaţia de aviaţie.
Michel fu primit de preşedintele New-Washingtonului, Lincoln Donaldson, apoi pe bordul vasului Surcouf, ai cărui ofiţeri şi echipajul fură încîntaţi să afle că vor regăsi o bucată de pămînt din Franţa.
Locuitorii New-Washingtonului începură o muncă tenace, zi şi noapte, demontînd şi îngrămădind pe vapoare tot ce putea fi salvat.
Apoi Porfirio Diaz se întoarse şi cargobotul norvegian împreună cu Surcouf si cele două torpiloare plecară încărcate pînă la refuz de materiale şi de oameni.
Michel mă înştiinţa prin radio de plecarea lor.
Iar eu îl informai că obţinusem de la Vzlik, mare şef al Swiss-ilor de la moartea socrului său, ca să cedeze americanilor un teritoriu, care în realitate aparţinea swissilor negri, dar asupra căruia tribul lui avea drepturi, şi o parte de teritoriu care îi aparţinea lui cu adevărat, şi care se întindea de la Drone pînă la Munţii Necunoscuţi. Mai obţinusem şi pentru noi un coridor de-a lungul Dordognei pînă la gurile ei, lingă care noi voiam să construim un port: portul dinspre Apus.
Nici noi nu stătusem degeaba în acest timp. Construisem case pentru americani în apropierea munţilor, pe porţiunea cu adevărat Swisă a teritoriului lor, exact de cealaltă parte a Dronului, în faţa micului nostru post Cromul.
Şi în sfîrşit sosi primul transport. Intr-o dimineaţă, sentinela plasată la gurile Dronului îl zări. Surcouf şi cargobotul, fiind prea mari, nu putură să meargă mai departe şi ancorară. Torpiloarele urcară în sus pe Isle. Apoi, cu un şir de mici vase remorcate, emigranţii ajunseră pe noul lor domeniu. Fu hotărât că americanii se vor mulţumi, pentru moment, numai cu teritoriul cu adevărat Swiss lăsînd pe mai tîrziu cucerirea, căci avea sa fie nevoie de o cucerire, a părţii Slwip.
Michel se întoarse cu avionul cu puţin înainte de cel de al şaptelea şi ultimul convoi. Insula fusese aproape în întregime acoperită de ocean, dar New-America avea deja un oraş şi şapte sate şi primele recolte aveau să fie adunate.
Oraşul New-New-Washington, cum îi ziceau glumind americanii, avea 5.000 de locuitori. Propria noastră populaţie crescuse şi ea, căci i se adăugaseră cei 600 de oameni de pe Surcouf, şi cei 60 de argentinieni care preferaseră să trăiască în „ţara latină", şi cei 50 de canadieni francezi cărora le displăcuse la început colectivismul nostru, limitat totuşi numai la instalaţiile industriale, dar îşi dăduseră seama în curînd că nimeni nu-i împiedica de a se duce la liturghie dacă aveau poftă. Norvegienii, în număr de 250 - căci în momentul cataclismului mai salvaseră şi pe supravieţuitorii unui pachebot al naţiunii lor - se stabiliră, la cererea lor, într-o porţiune de pămînt situată pe teritoriul nostru, aproape de gurile Dordognei. Ei creară acolo un port de pescuit, în realitate, separaţia naţiunilor nu fu absolută şi se realizară căsătorii internaţionale. Din fericire, femeile erau mult mai numeroase la americani şi mulţi dintre marinarii de pe Surcouf se şi căsătoriseră la Old-New-Washington. La un an de la acest exod, pe cînd tocmai mi se născuse primul meu fiu, Bernard, Michel se căsători cu o frumoasă norvegiană de optsprezece ani, Inge Unset, fiică de comandant de cargobot.
Ii ajutarăm pe americani să-şi clădească uzina de avioane. Drept mulţumire, ei ne cedară maşini-unelte şi patru avioane. Impreună cu doi colegi americani descoperii, pe teritoriul lor, dar pe pămîntul Slwip (swissii negri), importante zăcăminte de petrol,
Cinci ani mai tîrziu avu loc întemeierea Statelor Unite de pe Tellus. Dar înainte de aceasta a avut loc cucerirea teritoriului Slwip, şi am fost la doi paşi de un război cu americanii!
Slwipsii fură aceia care declanşară bătălia. Intr-o seară, vreo sută dintre ei surprinseră un mic post de pază american şi masacrară zece oameni din doisprezece cît avea această garnizoană. Ultimii doi reuşiră să fugă cu un automobil. De îndată ce vestea fu cunoscută, două avioane îşi luară zborul în căutarea ucigaşilor. Le fu imposibil să-i găsească, căci pădurile acopereau întinderi imense, şi cîmpiile erau pustii. O coloană uşoară, plecată cu misiunea de a aplica represalii, suferi pierderi destul de grave, fără vreun rezultat pozitiv. Atunci americanii făcură apel la noi - care aveam mai multă experienţă decît ei - şi la aliaţii noştri Swiss-ii.
Acesta a fost desigur cel mai straniu război din cîte se pot închipui! Americanii, împreună cu noi, plecaţi în camioane şi avînd şi cîte patru-cinci avioane ce zburau deasupra capetelor noastre, un elicopter ca cercetaş şi înconjuraţi de fiinţe ce păreau că vin de pe altă lume, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi!
Campania a fost grea şi avurăm destule înfrîngeri. înţelegînd repede că în lupta deschisă ei vor fi învinşi. Slwipsii începură să ne hărţuiască pe neaşteptate la frontiere, ne otrăviră puţurile, izvoarele, pătrunseră în New-America, sau în teritoriile swissilor, şi chiar peste munţi în Noua-Franţă. In zadar torpiloarele noastre descoperiră şi bombardară două sate de ale lor de lîngă coastă. In zadar avioanele le distrugeau alte sate. Dar cînd am pătruns pe teritoriul inamic, mergînd chiar mai departe de locurile stabilite drept frontieră a New-Americii, Slwipsii crezură că pot da asaltul decisiv. In zori o hoardă de mai mult de 50.000 dintre ei se repezi în mare galop asupra taberei noastre, atacîndu-ne din toate părţile deodată. Imediat Johns, care comanda expediţia ca şef suprem, lansă un apel avioanelor care decolară de la New-Washington şi de la Cobalt-City. Cu l000 de kilometri pe oră ele aveau să fie aici în scurt timp, dar vom putea rezista oare pînă la sosirea lor?
Situaţia era critică: noi eram în total 500 de americani şi 300 de francezi, bine înarmaţi, fireşte; şi 5.000 de Swissi - împotriva a 50.000 de inamici înarmaţi cu arcuri ce loveau la 400 de metri! Ne fu imposibil să profităm de mobilitatea camioanelor-automobile: inamicul ne încercui pe o adîncime de 30 de rînduri. Aşezarăm în cerc cele 50 de camioane ale noastre, în afară de vechiul nostru camion blindat şi, cu mitralierele pregătite, aşteptarăm.
De la 600 de metri descinserăm focul. Fusese o greşeală că aşteptasem atîta, şi era cît pe ce să fim înecaţi de numărul lor mare. In zadar armele noastre automate secerau pe Slwips-i ca pe spicele de grîu copt, în zadar Swissii aruncau săgeţi după săgeţi. Intr-o nimica toată de timp noi avurăm 10 morţi şi peste 80 de răniţi, iar Swissii 100 de morţi şi de două ori pe atîţia răniţi. Vitejia Slwipsilor era uluitoare şi vitalitatea lor fenomenală. Am văzut cum unul din ei, cu umărul smuls de un obuz, alergă pînă muri, prăbuşindu-se la 2 paşi de un american. La cel de al 3-lea asalt al lor, ne sosiră în sfîrşit avioanele. Ele nu putură să intervină, căci lupta corp la corp începuse. In această fază a bătăliei Michel fu rănit de o săgeată la braţul drept, iar eu fui rănit în piciorul stîng, răni fără gravitate de altfel. De îndată ce inamicul fu respins, avioanele începură să secere cu mitralierele lor, aruncînd de asemeni rachete şi bombe. Şi asta provocă deruta Slwipsilor. Surprinşi în cîmpie, Slwipsii o luară la fugă şi camioanele noastre îi urmăriră, în timp ce Vzlik, în fruntea swissilor lui, urmărea şi masacra pe cei izolaţi. Mai avură loc şi alte întoarceri ofensive ale Slwipsilor şi seara găsirăm într-unul din camioanele noastre pe toţi ocupanţii noştri morţi, ciuruiţi de săgeţile Slwips-ilor.
Profitînd de întunericul nopţii, supravieţuitorii ne scăpară. Avurăm atunci de luptat cu teribilii tigrosauri, atraşi în număr mare de măcel, care şi ei ne omorîră alţi şase din oamenii noştri. Pierderile noastre totale se ridicau la 22 de morţi americani, 12 francezi, 227 de Swissi iar răniţi la 145 americani, 87 francezi şi 960 Swissi. Slwipsii lăsară pe puţin peste douăzeci de mii dintre ai lor pe cîmpul de luptă.
După această bătălie nimicitoare, americanii construiră o serie de mici forturi; apărarea acestora era uşurată de faptul că ele erau situate de-alungul unei mari falii ce se întindea de la munte pînă la mare, pe mai mult de 700 de kilometri. Cei doi ani următori se scurseră calmi, cu toţii ocupîndu-ne intens de lucrările noastre. Dar văzurăm cu regret cum americanii se izolau din ce în ce mai mult la ei acasă. Nu ne mai vizitam de loc, în afară de cazuri individuale, cum eram noi, de exemplu, care ne vedeam cu echipajul avionului salvat de noi, sau cînd se făceau schimburi de materii prime sau produse manufacturate. Americanii deschiseseră mine, mai puţin bogate decît ale noastre, dar îndestulătoare pentru nevoile lor. Prea puţini dintre noi vorbeau engleza şi viceversa. Obiceiurile erau diferite. Ei suspectau colectivismul nostru, de altfel destul de parţial, şi acuzau Consiliul de dictatură. Mai aveau de asemenea şi prejudecăţi înrădăcinate împotriva indigenilor, prejudecăţi pe care noi nu le împărtăşeam de loc, căci două sute de copii Swissi frecventau şcolile noastre.
In schimb aveam relaţii admirabile cu norvegienii. Noi le furnizam materialele necesare la construirea bărcilor şi plaselor de pescuit, şi ei ne aprovizionau din abundenţă cu produse de mare. Cîţiva peşti tereştri supravieţuiseră şi se înmulţiseră în proporţii uimitoare. Unii peşti telurieni erau şi ei delicioşi.
„Perioada eroică" trecuse şi, pentru a preîntâmpina criticile americanilor, modificarăm instituţiile noastre. După lungi discuţii, aşa cum e obiceiul francez, fu hotărît că Noua Franţă se compunea din :
1.Statul Cobalt, populat de 5000 de locuitori, avînd drept capitală Cobalt-City, cu 800 de locuitori, şi oraşul Port-Leon cu 324 de locuitori
2.Teritoriul Portul-dinspre-Apus, capitala cu acelaşi nume cuprinzînd 680 de locuitori.
3.Teritoriul Puţurilor de Petrol, unde nu mai rămăseseră decît 50 de oameni.
4.Teritoriul Beaulieu-les-Mines, pe Lacul Magic, cu capitala la Beaulieu, avînd 400 de locuitori, şi Portul de Nord cu 6000 de locuitori. Astfel că Noua-Franţă avea în total aproape 16000 de locuitori. Port-Leon, Portul dinspre Apus şi Beaulieu aveau consiliul lor municipal. Conducerea ţării se compunea dintr-un Parlament, ales prin vot universal, compus din 50 de membri, avînd dreptul de a propune legi, votînd toate deciziile şi numind miniştrii, şi din Consiliul inamovibil, compus din 7 membri care iniţial fură: unchiul meu, Michel, Estranges, Beuvin, Louis, preotul şi cu mine. Acest Consiliu avea dreptul de veto, ce putea suspenda legea pe 6 luni şi mai avea şi dreptul de a propune legi. In caz de stare excepţională, stabilită cu votul majorităţii celor două treimi, Consiliul lua singur puterea pentru o perioadă de 6 luni, perioadă ce putea fi reînnoită. Se constituiră 3 partide politice: Partidul Colectivist al cărui şef fu Louis şi care avea 20 de locuri în Parlament; Partidul Ţărănesc-Conservator, care primea şi el tot 20 de locuri, şi Partidul Liberal, sub direcţia lui Estranges, care obţinu ultimele 10 locuri ce mai rămăseseră, dar din acest partid, în mod obligator, se alegeau miniştri, după buna tradiţie franceză, care vrea ca minoritatea să guverneze.
Schimbarea formei noastre de guvernămînt nu transformă de loc felul nostru de trai. In timp ce uzinele şi maşinile erau, ca şi minele şi flota, proprietate colectivă, pămîntul aparţinuse din toate timpurile ţăranilor, care-l cultivau. Noi dezvoltarăm reţeaua noastră rutieră şi feroviară. Americanii făcură şi ei la fel. Ei aveau mai multe maşini cu aburi decît noi, dar noi reuşirăm să construim puternice motoare electrice. Cea mai lungă cale mergea de la Cobalt-City la Portul-dinspre-Apus, prin Portul Leon.
Relaţiile noastre cu americanii se răciră încă şi mai mult. Prima ceartă fu aceea relativă la distrugătorul canadian, construit în cea mai mare parte de canadieni francezi. Aceştia hotărîră să vină să locuiască cu noi şi voiră, evident, să ia cu ei şi vasul lor. Această hotărîre a fost izvorul a numeroase dificultăţi. Pînă la urmă lăsarăm americanilor armamentul şi transformarăm vasul în cargobot rapid. Al doilea punct de fricţiune dintre noi, a fost refuzul nostru de a exploata împreună cu ei zăcămintele de petrol situate la mică adâncime pe teritoriu Swiss, lîngă Muntele-Intunecat. Americanii aveau petrol la ei, deşi mai în adîncime, si noi ştiam că Swiss-ii nu ar vedea cu ochi buni pe americani pe pămînturile lor. Dar în ziua de 5 iulie al anului al 9-lea din era teluriană, conflictul deschis era cît pe ce să izbucnească.
In acea zi, vreo doisprezece Swissi voiră, aşa cum le dădea dreptul tratatul, să treacă pe teritoriul triunghiular, pe care-l forma partea de est a New-Americii şi care se afla pe propriul lor teritoriu Swiss. Ei voiau să meargă la postul nostru de la Beaulieu-les-Monts să facă schimb cu noi, ei dîndu-ne vînat pentru vîrfuri de săgeţi din oţel. Pătrunseră deci în New-America şi se apropiau tocmai de postul nostru, situat pe cealaltă parte a Dronului superior, cînd fură opriţi de trei americani înarmaţi cu mitraliere, care le vorbiră pe un ton brutal şi le porunciră să facă bine să se întoarcă de unde au venit, pretenţie total absurdă, căci ei se aflau la o sută de metri în linie dreaptă de Beaulieu şi la depărtare de cincisprezece kilometri de frontieră, în direcţia cealaltă. Adresîndu-li-se în limba franceză, şeful Swissilor, Awitz, le atrase atenţia asupra acestui fapt. Furioşi, americanii traseră trei rafale, omorînd doi Swissi şi rănind alţi doi, printre care şi pe Awitz; apoi îi făcură prizonieri. Ceilalţi trecură Dronul sub o grindină de gloanţe. Ei raportară despre cele întîmplate şefului postului nostru, Pierre Lefranc, care, pentru a-şi da mai bine seama de situaţie, veni cu ei pe malul rîului. Şi el o păţi rău, căci rafala pornită de pe celălalt mal mai omorî încă un Swiss si răni pe Lefranc. Turbaţi de furie, oamenii lui Lefranc ripostară, trăgînd vreo zece rachete care dărîmară şi incendiară o fermă situată în partea americană. Intîmplarea a făcut ca eu să trec pe acolo cu Michel, chiar la cîteva minute după cele întîmplate. Urcînd pe Lefranc şi pe Swissii răniţi în camionul meu, pornii cu toată viteza spre Cobalt. De cum sosii, mă năpustii la sediul Consiliului, care, întrunit imediat, împreună cu Parlamentul, vota starea excepţională. Lefranc, întins pe o brancardă, îşi făcu depoziţia, care fu coroborată cu aceea a Swissilor. Noi ezitam încă asupra măsurii ce trebuia luată, cînd, ne sosiră veşti prin radio de la Pont-aux-Swiss, de pe Vezere. Postul nostru ne informa că se auzeau foarte clar tobele de război la Swissi şi că numeroase coloane de fum se înălţau pe teritoriul lor. Printr-un procedeu necunoscut nouă, Vzlik şi fusese pus la curent cu cele petrecute şi îşi aduna războinicii. Fără îndoială că într-o atare împrejurare, triburile federale vor merge alături de el, sprijinindu-l. Cunoscînd caracterul răzbunător şi total lipsit de milă al aliaţilor noştri, mă gîndii imediat la fermele americane izolate ce se aflau de-a lungul frontierei şi la masacrele ce s-ar fi putut întîmpla acolo în cîteva ore. Trimisei cu elicopterul un împuternicit la Vzlik cerîndu-i să aştepte o zi, şi înconjurat de Consiliu, mă dusei la postul emiţător pentru a lua contact cu New-Washington. Deja evenimentele se precipitau. Pe cînd noi toţi soseam la postul nostru de radio, radiotelegrafistul îmi întinse o notă informativă: distrugătorul american ne bombarda Portul-dinspre-Apus! Temerarul şi Surcouf ripostau! Spre a fi gata pentru orice eventualitate, dădurăm ordinul de mobilizare. Avioanele trebuiau să fie gata să-şi ia zborul, cu armele încărcate şi rezervoarele pline. Prin radio implorarăm guvernul american să-şi suspende ostilităţile şi să aştepte sosirea plenipotenţiarilor noştri. Ei acceptară şi noi aflarăm că bombardarea portului nostru încetase. Distrugătorul lor, cel care atacase, se găsea de altfel într-o stare proastă, căci pe plaja din faţa lui explodase în plin o rachetă radioghidată de pe Surcouf.
Michel, cu unchiul meu şi cu mine, plecarăm imediat cu avionul. După o jumătate de oră eram la New-Washington. Intrevederea fu la început furtunoasă. Americanii erau de o aroganţă atît de revoltătoare, încît Michel trebui să le reamintească faptul că fără noi ei ar fi fost astăzi pradă monştrilor marini, sau ar fi rătăcit, morţi de foame, pe vasele lor lipsite de păcură.
Pînă la urmă o comisie de anchetă fu desemnată, comisie din care făceau parte Johns, Smith, unchiul meu şi cu mine, cît şi fratele lui Vzlik, Isszi. Aceşti doi americani din comisie fură cinstiţi şi recunoscură vinovăţia oamenilor lor. Aceştia fură condamnaţi la zece ani de închisoare. Swissii primiră 10.000 de vîrfuri de suliţi drept despăgubire.
Fapt curios, după această întîmplare, în raporturile dintre noi se produse o destindere. La sfîrşitul anului 10, aceste raporturi erau atît de bune, încît puturăm propune fondarea Statelor Unite de pe Tellus. La 7 ianuarie al anului 11, o conferinţă întruni pe reprezentanţii americani, canadieni, argentinieni, norvegieni şi francezi. O constituţie federală fu adoptată. Ea păstra pentru fiecare stat o largă autonomie, dar stabilea un guvern federal, care avea sediul într-un oraş care fu construit la confluenţa Dronului cu Dordogne, chiar pe locul unde doborîsem noi primul tigrosaur. Oraşul se chemă „Union". 200 de kilometri pătraţi fură declaraţi pămînt federal. Ne-a fost foarte greu să-i convingem pe americani să recunoască inviolabilitatea prezentă şi viitoare a teritoriilor Swissilor.
Pînă la urmă, ea fu limitată la teritoriile aliaţilor noştri actuali, sau ale acelera dintre Swissi care ne vor deveni aliaţi într-un răstimp de 100 de ani. Coloniile care se vor forma în viitor vor fi pămînturi federale, pînă ce populaţia lor va atinge numărul de 50.000 de suflete. Ele vor trece atunci la rangul de state, libere de a-şi vota constituţiile lor interne. La 25 august ale anului 12, Parlamentul federal se întruni pentru prima dată şi unchiul meu fu ales preşedintele Statelor Unite de pe Tellus. Drapelul federal s-a înălţat pentru prima oară. Era albastru închis, cu cele 5 stele albe simbolizînd cele 5 state fondatoare: New-America, Noua-Franţă, Argentina, Canada de pe Tellus şi Norvegia. Cele două limbi oficiale fură engleza şi franceza. Nu voi intra în detaliile legilor care fură votate, căci ele vă conduc şi astăzi. Guvernul federal fu singurul autorizat să posede o armată, o flotă, o aviaţie şi fabrici de armament. Privind departe în viitor, noi îi rezervarăm de asemenea şi energia atomică, pe care vom ajunge desigur să o posedăm şi pe Tellus într-o bună zi.