PARTEA A PATRA
CETATILE
I
EXODUL
Plecai, citeva zile mai tîrziu, în „tank", în fruntea a 3 camioane încărcate cu material. Cel de al 4-lea ducea carburanţii care trebuiau să acţioneze motorul forezei. Incepurăm imediat lucrul. Aşa cum presupusesem, punga de petrol nu era la prea mare adîncime; o găsirăm la 83 m. Nu fără dificultăţi, umplurăm un camion-cisternă. O rafinărie rudimentară fusese instalată în sat şi ea ne dădu o benzină suficient de bună. Am lipsit 2 luni şi jumătate. Vzîik, care venise cu mine, făcea progrese rapide la limba franceză şi conversam acum cu el de parcă mi-ar fi fost compatriot. Mi-a fost de mare folos ca cercetaş. Rezistenta lui fizică era extraordinară şi, cînd fugea cu toată viteza, depăşea 90 pe oră. In fiecare seară luam contact cu Consiliul, prin radio. Planurile vaporului erau gata şi executarea pieselor începuse imediat. Viaţa în sat era un infern. Hydrele făceau incursiuni continue, greu de respins, şi pierdurăm 17 oameni şi o mare cantitate de vite. Aveam veşti şi scrisori prin şoferii camioanelor-cisterne, care înjurau de fiecare dată cînd erau nevoiţi să plece din nou spre zona terestră.
Apoi, lăsînd exploatarea sub conducerea unui contramaistru, mă întorsei în sat împreună cu Vzlik. Multe lucruri se schimbaseră în lipsa mea. Adăposturi uşoare, dar solide, fuseseră construite peste tot la marginea cîmpiilor, ca să se poată face secerişul fără prea mare primejdie. Uzina fabrica mari cantităţi de şine de cale ferată. Nu erau laminate - căci nu aveau laminoare pentru şine - ci erau turnate rudimentar, dar satisfăcător. O cale ferată nouă mergea spre coastă. Acolo se afla şantierul naval. Carcasa vaporului era aproape gata. Avea 47 de metri lungime şi 8 metri lăţime. După aprecierea lui Estranges vaporul va putea înainta cu 7 pînă la 8 noduri. In apropiere se aflau rezervoarele cu carburanţi. Pentru moment aveam vreo 40.000 de litri.
Opt luni trecură astfel, pline de febrilitate. Cheresteaua vaporului fu terminată şi ea, lansarea la apă avu loc în bune condiţiuni. Trebuiră terminate amenajările interioare, construit cheiul de încărcare. La sfîrşitul celui de al doilea an al nostru pe Tellus, vaporul fu pus la probă. Stabilitatea lui era bună, n-avea tangaj prea puternic, dar nu putu depăşi viteza de croazieră de 6 noduri.
Michel şi Breffort făcură un rapid raid pînă în regiunea Cobalt, ducînd boabe de graminee terestre, astfel ca vitele noastre să găsească - atunci cînd vor sosi acolo - păşunile care le priiau. Ei luară cu ei şi pe Vzlik, care fu însărcinat să negocieze cu tribul său. El trebuia să ne aştepte la confluenţa rîurilor Drone cu Dordogne. Inainte de plecare el ne făcuse o mărturisire interesantă: un rîu adînc, deşi destul de îngust, se vărsa în Dron şi trecea la numai 30 km de locul ales de noi pentru capitală.
Michel se încredinţa dacă acest rîu era navigabil: da, era navigabil pînă la 50 km de Cobalt.
Construirăm un şlep remorcabil la vapor.
Şi, după 29 de luni terestre, de la sosirea noastră aici, primul convoi luă drumul spre sud. Vaporul ducea 75 de oameni, arme, unelte, plăci de duraluminiu si de oţel, şine. Eu îl conduceam, ajutat de Michel şi de Martine. Şlepul transporta o locomotivă, o macara demontată, carburanţi. Navigarăm cu prudenţă cu ajutorul sondei cea mai mare parte a timpului. Uneori am fost nevoiţi să ne depărtăm de coastă. Marea era liniştită. Stăteam de preferinţă la proră sau pe pasarelă. Apa era foarte verde. Forme nedesluşite înotau în jurul vaporului. Neştiind ce monştri necunoscuţi putea ascunde acest ocean, nu mă simţeam liniştit. Cuceritorul - astfel se numea vaporul nostru - era înarmat cu o mitralieră de 20 mm şi cu una de 7 mm. Dar mă simţii uşurat cînd intrarăm în estuarul Dordognei.
Urcarăm fluviul cu o viteză foarte mică. Şi asta ne-a prins bine. Cu toate că vaporul nu avea nevoie de o adîncime prea mare, ne împotmolirăm de două ori în estuar, din fericire cînd era reflux. In afară de Michel, Martine şi de mine, nici unul din membrii echipajului nu avusese de-a face cu alte forme teluriene în afară de hydre. Mirarea lor era deci fără margini. Intr-o seară, un tigrosaur reuşi să sară de pe mal pe punte şi răni 2 oameni înainte de a fi doborît de o rafală de mitralieră, trasă de aproape. Şi, cînd ajunserăm la cîţiva kilometri de confluentul Dronului, doi Swiss-i fugiră în goana mare, dispărînd în ierburile uscate de pe ţărm. După cîteva minute, 3 coloane de fum se înălţară: semnalul convenit cu Vzlik.
El ne aştepta, singur, în marginea extremă a limbii de pămînt. La 100 metri în urma lui, vreo 50 de Swiss-i din rasa lui stăteau masaţi într-un grup triunghiular.
- Vă salut, zise el, cu vocea lui şuierătoare.
- Te salut, Vzlik, îi răspunsei eu.
Cuceritorul se opri pe loc, fără ca totuşi să arunce ancora, o trădare fiind oricînd posibilă.
- Urcă-te pe bord, continuai eu.
El se aruncă în apă şi se urcă pe scara de pisică. In acest moment, mecanicul îşi trecu capul prin deschizătura uşii de la camera maşinilor.
- Aşadar, cu acest soi de cetăţeni vom trăi noi de aci înainte, zise el.
Vzlik se întoarse şi îi răspunse:
- Vei vedea, nu sînt răi de loc. Să descriu stupoarea care se imprimă pe faţa mecanicului, mi-e imposibil.
- Ah! Dar ce-i asta! Vorbeşte franţuzeşte!
Mirarea lui mă surprinse. Apoi îmi amintii că cei mai mulţi dintre locuitorii satului doar în treacăt îl zăriseră pe Vzlik, care, în timpul şederii lui la noi, stătuse întotdeauna pe lîngă mine. Or, cea mai mare parte a timpului eu fusesem în expediţie.
Michel şi Martine veniseră alături de mine.
- Ei bine, Vzlik, zise ea, care este răspunsul vostru la propunerile noastre?
- Noi am ales pacea. Vă cedăm în deplină proprietate Muntele Semnal, pe care noi îl numim Nssa, şi teritoriul dintre Vezere, Dordogne şi Drone, pînă la Muntele Necunoscut, pe care noi îl numim Bsser, rezervîndu-ne dreptul de trecere permanentă pentru noi.
In schimb dumneavoastră vă luaţi angajamentul de a ne procura în cantitate suficientă fierul necesar pentru armele noastre şi ajutorul dumneavoastră împotriva Swiss-ilor negri - „Slwips"-ii cum îi numim noi - de asemeni împotriva tigrosaurilor şi Goliaţilor. Dumneavoastră veţi avea dreptul de trecere pe teritoriul nostru şi dreptul de a face săpături, dar nu şi dreptul de a vina, decît cu aprobarea specială a Consiliului triburilor.
- Primim, zisei eu. Cît despre fier, ne va trebui timp ca să-l fabricăm.
- Ştim. Am spus Swiss-ilor în ce fel îl scoateţi din pămînt. Consiliul şefilor ar dori să vă vadă.
- Fie, venim!
O barcă mică fu pusă pe apă. Coborîi în ea cu Michel şi cu Vzlik. Martine rămase pe punte şi cu discreţie se apropie de mitralieră.
- Be quiet, but careful*, îi zisei eu într-o englezească proastă, ca să nu fiu înţeles de Vzlik.
Din patru lovituri de lopeţi, furăm la mal. Doisprezece Swiss-i înaintaseră şi ne examinau. In ochii noştri de pămînteni ei semănau toţi foarte bine între ei şi dacă Vzlik s-ar fi amestecat printre ai lui, am fi fost incapabili de a-l recunoaşte. Mai tîrziu ne-am obişnuit cu înfăţişarea lor şi acum îi putem distinge cu uşurinţă pe unii de ceilalţi, cu toate că, la drept vorbind, ei se deosebesc cu mult mai puţin unii de alţii faţă de cît de mult ne deosebim noi între noi.
Vzlik le comunică în cîteva cuvinte acceptarea de către noi a condiţiilor lor. Ei răspunseră, dorindu-ne bun venit, în termeni concişi, foarte diferiţi de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereştri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuţit de oţel, asemănător cu acela pe care-l avea Vzlik. Mulţumirile lor îmi dovediră că darul nostru le făcuse plăcere, dar nici un muşchi de pe obrazul lor nu se mişcă.
Ne reîntoarserăm pe vapor, cu Vzlik, şi începurăm urcarea înceată a rîului. Ajunserăm la marea curbă a Islei - cu acest nume botezasem eu noul rîu - dincolo de care el nu mai este navigabil, fiind tăiat de curenţi repezi. Aici era o mare întindere de apă, lată de mai bine de două sute de metri. Pe malul dinspre nord se formase un mic golfuleţ ce putea fi transformat în port. Hotărîi să fac aici debarcarea.
Deoarece se însera, aruncarăm ancora. Ziua următoare fu consacrată tăierii arborilor destinaţi construirii unui debarcader. După opt zile el era gata. Puserăm şine, şi manevra dificilă a montării macaralei începu. Cu toate că era demontată, era totuşi foarte grea, şi, către prînz, un accident tragic ne îndurera: un tînăr muncitor de 25 de ani, Leon Bellieres, fu strivit de un batiu care căzu peste el. Deoarece eram grăbiţi, îl îngroparăm, şi portul fu numit „Port Leon", în amintirea lui.
După ce macaraua a fost montată, munca fu mai uşoară. Totuşi nu ne-a fost prea uşor, oricum, să debarcăm mica locomotivă şi cele trei vagoane. Restul a fost un joc de copii.
Cuceritorul plecă din nou îndărăt, sub comanda lui Michel. Noi ramaserăm aici - 60 de oameni - şi începurăm să ridicăm un fortuleţ din buşteni, în care puteam fi apăraţi de tigrosauri, cît şi de o eventuală trădare a Swissilor. Un post de radio ne lega cu Consiliul. Apoi construirăm antrepozite din nuiele, acoperite cu plăci de duraluminiu. Ingrămădirăm în acest adăpost tot materialul adus. Intre timp, o echipă şi începuse lucrările căii ferate, lungă de 50 de kilometri, care trebuia să meargă pînă la Cobalt-City.
Eram la kilometrul 4 şi întrebuinţasem toate şinele cînd Cuceritorul ne reveni după 23 de zile cu o nouă încărcătură. El ne aducea mari cantităţi de carburanţi, şine, provizii şi un mic excavator. Ne mai aduse de asemenea şi alţi 50 de oameni de ajutor. La al 3-lea drum ne sosiră primele femei cu copiii. Situaţia se mai ameliorase puţin în sat, dar hydrele tot se mai veau zilnic. Cu transporturile următoare vaporul ne aduse bovinele şi cîteva oi, pe care le închiserăm într-o mare îngrăditură semănată cu iarbă terestră, în fiecare seară le băgăm în fortulet, căci tigrosaurii ne dădeau tîrcoale şi trebuirăm să ucidem 5 sau 6 dintre ei, înainte de a-i descuraja să ne mai viziteze.
Pe măsură ce ne soseau oamenii, erau construite noi cabane. Fiecare familie primea două încăperi, celibatarii, din ce în ce mai rari, dormeau într-un dormitor comun. Portul Leon lua înfăţişarea unui oraş-ciupercă din Far-Westul American, fără „saloon"-urile şi focurile de revolver de acolo. Moralul era ridicat: toţi erau fericiţi că scăpaseră de ameninţarea hydrelor. Calea ferată se lungea tot mai mult pe zi ce trecea. Ajunserăm cu ea la kilometrul 20, apoi la 30, apoi la 40. Un sat provizoriu fusese înjghebat la o margine a şantierului, deplasîndu-se o dată cu înaintarea lucrărilor lui.
Veni şi ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul „terestru" decît 150 de oameni însărcinaţi să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu şi cu Menard erau hotărîţi să rămînă pînă la ultimul transport. Nu putea fi vorba, pentru moment, de demontarea Observatorului. El trebuia încuiat cu cea mai mare grijă şi lăsat acolo pînă cînd mijloacele noastre vor fi devenit mai puternice. Totuşi o lunetă de 50 cm şi un telescop de 1,80 m aveau să ne urmeze. Ca să transportăm reflectorul cel mare de 5,50 m ar fi fost peste puterile noastre.
Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime aşezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele şi parte din duraluminiu, se înălţau niţel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belşug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri şi nici Goliaţi. Formele pe care le vedeam zilnic erau fie ierbivore, ori mici fiare sălbatice, ca vulpile sau pisicile noastre. Fie spus în treacăt, pisicile „terestre" din sat se înmulţiră şi ne fură folositoare distrugînd nişte mici rozătoare care ne ameninţau recoltele.
O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, aşezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă. Pe măsură ce soseau, maşinile erau montate fiecare la locul ei.
In epoca în care uzina a început să lucreze, mă căsătorii cu Martine. A fost o ceremonie foarte simplă, pur civilă - nu eram credincioşi, nici eu, nici ea. Nu avurăm măcar gloria de a fi fost prima pereche unită pe Tellus, căci Beltaire şi cu Ida se căsătoriseră la Cobalt cu două luni înaintea noastră. Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o „căsătorie între şefi", Swiss-ii trimiseră o delegaţie încărcată cu daruri. Vzlik povestindu-ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase şi nişte excelente minereuri de cupru. Acesta din urmă îmi făcu plăcere în mod special şi mă interesai imediat de locul unde putea fi găsit. El provenea de pe colinele situate la sud-est de Muntele Tenebru, unde se găsea în mare cantitate.
De mult doream să vizitez tribul lui Vzlik. Profitai deci de ocazie şi plecarăm în „călătorie de nuntă" în camionul blindat. Trecurăm din nou pe podul construit de noi pe Vezere şi pe care Swissii îl respectaseră şi îl foloseau. Ajunserăm spre seară la cavernele lor. Ele se deschideau înspre o faleză înaltă, orientată înspre apus, în vîrful unei pante abrupte. Un rîuleţ curgea în partea de jos. Swissii, anunţaţi de Vzlik, ne aşteptau. Furăm conduşi la şef, un foarte bătrîn Swiss, a cărui piele decolorată bătea în cenuşiu-verzui. El stătea culcat pe o litieră groasă din ierburi uscate, într-o grotă ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi remarcabil executate, reprezentînd Goliaţi sau tigrosauri străpunşi de săgeţi. Ele trebuie să fi servit la descînteee magice şi vrăjitorii. Făcurăm haz cînd ne văzurăm şi noi reprezentaţi aici, şi asemănarea era destul de bine redată; eram reproduşi atît noi, cît şi camionul; dar aici săgeţile de vrăjire fuseseră rîcîite cu grijă! Am fost uimit de curăţenia ce domnea în aceste grote de troglodiţi. Intrările erau aproape complet închise cu piei întinse pe un cadru de lemn. Lămpi cu ulei vegetal luminau grotele.
- Civilizaţia lor este remarcabil de umană, zise Martine.
- Da. Am impresia că nu trebuie să fie prea mare deosebire între modul lor de viaţă şi acela al strămoşilor noştri din paleolitic, poate doar în privinţa curăţeniei acestora!
Bătrînul Sliuk - acesta era numele şefului - se ridică de îndată ce ne văzu.
Prin intermediul lui Vzlik el ne ură „bun venit", în spatele lui, sprijinite de zidul stîncos, erau armele lui, un arc mare, săgeţi, suliţe, în afară de un colier de pietre strălucitoare în jurul gîtului, era complet gol.
Ii dădui un cuţit, virfuri de săgeţi de oţel, şi o oglindă. Aceasta din urmă îl fascina, şi în tot timpul ospăţului care urmă - acum ştiam, că putem mînca din carnea teluriană - el nu încetă de a se juca cu oglinda. Fiica lui asista la acest ospăţ. Swissii sint foarte atenţi cu soţiile lor şi le tratează excelent, avînd în vedere că sînt un popor primitiv. Ele sînt mai mici decît masculii, mai îndesate, cu pielea de culoare mai deschisă. Inţelesei că Vzlik şi tînăra Ssouai se înţelegeau foarte bine, şi acest fapt mă bucură mult, căci dacă Vzlik devenea şef de trib la moartea „socrului" său, poziţia noastră ar fi fost şi mai întărită.
Stăturăm opt zile la ei. Avui conversaţii lungi cu Vzlik si ii pusei nenumărate întrebări, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să i le pun. Imi putui da seama astfel de organizarea lor socială.
Swissii sînt monogami, contrar duşmanilor lor, Swissii negri, sau Slwipsii. Tribul cuprindea patru clanuri, fiecare comandat de un şef secundar; ele nu se întruneau la un loc decît în timp de război sau de mari vînători. Tot tribul era compus din vreo opt mii de indivizi, inclusiv femeile şi copiii. La un grad mai ridicat, 11 din aceste triburi erau confederate, dar solidaritatea dintre ele nu se manifesta decît în cazurile de ameninţări foarte grave. In afară de vînătoare, Swissii au ca resursă alimentară o cereală pe care ei ,,o cultivă", dacă se poate întrebuinţa acest cuvînt, căci munca lor se mărginea doar la a o semăna şi la a strînge recolta de două ori pe an. Ei se pricepeau să afume carnea şi puteau astfel să-şi facă provizii.
Swiss-ii sînt înconjuraţi din toate părţile, în afară de nord, de duşmanii lor negri. Alte triburi roşii trăiesc foarte departe spre sud şi legenda spune că de acolo îşi trag ei originea.
Ei sînt ovipari. Femeile fac două ouă pe an, de mărimea unui ou de struţ terestru. Copiii ies după 30 de zile de incubaţie şi se pot hrăni imediat singuri. Legăturile de familie sînt destul de slabe, de îndată ce a fost depăşit al doilea grad de rudenie. Swissii trăiesc destul de mult, 90 pînă la 110 ani tereştri, dacă nu mor în război, ceea ce se întîmplă destul de des. Ei sînt în general de o vitejie extraordinară, dar şi foarte agresivi. Respectînd alianţele făcute, ei omoară pe duşmani numai pentru că sînt duşmani. Furtul este necunoscut înăuntrul tribului. In afară, e cu totul altceva! Aproape toţi sînt la fel de inteligenţi ca şi noi, oamenii, şi sînt foarte capabili de progres. Dar bag de seamă că m-am apucat să vorbesc de lucruri pe care voi le cunoaşteţi cu toţii, căci astăzi mulţi dintre ei s-au amestecat printre noi, atît de mult, încît pot fi muncitori şi chiar matematicieni!
Cînd ne-am întors spre casă, în loc să venim direct la Cobalt-City, trecurăm prin Portul Leon. Cuceritorul tocmai sosea din ultima lui călătorie, încărcat cu ţigle, cărămizi şi cu telescopul de 1,80 m. El aducea de asemenea pe unchiul meu şi pe Menard.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu