Robinsonii Cosmosului - partea a XVIII-a

IV
AM DESCOPERIT TINUTURI NECUNOSCUTE


Lăsai comandamentul tehnic lui Johns şi ofiţerilor lui, Michel şi cu mine rezervîndu-ne doar directivele generale. Trimisesem un mesaj la Cobalt-City. Apoi, urmînd sfatul lui Wilkins, încercai să prind New-Washington. Spre marea mea uimire, reuşii, în sfîrşit. Johns le făcu un raport succint şi ne transmise apoi din partea lor mulţumirile guvernului şi o invitaţie.
- Spre marele meu regret, nu pot primi pentru moment această invitaţie, răspunsei eu. Nu avem destui carburanţi pentru a face cei zece mii de kilometri care ne separă de New-Washington. Trebuie să trecem mai întîi pe la Cobalt-City.
- De ce oare dumneavoastră, francezi, aţi botezat cu nume american oraşul dumneavoastră? se informă O'Hara.
- Pentru că seamănă foarte mult cu unul din oraşele Far-Westului dumneavoastră de pe la 1880 în orice caz aşa cum ni l-am închipuit noi!
Abia ieşiţi din apele fluviului, o apucarăm spre nord-vest. Vîntul era destul de puternic si Temerarul tangă foarte tare, spre marea neplăcere a unor stomacuri. Vorbeam pe jumătate în franceză, pe jumătate în engleză. Cînd ne lipsea vreun cuvînt, Biraben făcea pe interpretul. Prima noastră zi pe mare trecu fără vreun incident. Noaptea încetinirăm mersul, cu toate că marea se liniştise. Lăsînd pe Smith pe pasarelă, mă dusei la culcare. Dar o schimbare în legănarea Temerarului mă deşteptă. Ascultam atent, încercînd senzaţia că ceva nu era în ordine. Apoi înţelesei: motoarele se opriseră. Mă îmbrăcai în grabă şi urcai pe punte. Intrebai pe timonier:
- Ce s-a întîmplat?
- Nu ştiu. M-am pomenit că s-a oprit aşa, deodată, domnule comandant.
- Unde este comandantul american?
- La pupă, împreună cu inginerul.
Michel îşi trecu capul pe un gemuleţ al cabinei.
- Ce se întîmplă oare? De ce s-a oprit vaporul?
- Nu ştiu. Vino încoace.
- Vin imediat.
Abia spusese acestea, că se auzi lîngă pereţii vaporului un zgomot de apă mişcată de colo-colo, apoi o smucitură puternică zgudui vaporul. Auzii un sonor damn it!* Apoi o exclamaţie de mirare şi un strigăt îngrozit:
- Cu toţii înăuntru!
Smith se şi azvîlise peste mine, proiectîndu-mă pe scară în jos. Wilkins se aruncă pur şi simplu înăuntru. Smith scoase capul pe punte, se asigură că era goală, trînti uşa. La lumina lămpii văzui figurile lor livide, descompuse. Auzii capota postului echipajului închizîndu-se cu zgomot. Avurăm o nouă zguduitură şi, Temerarul se înclină spre tribord.
Eu mă poticnii şi mă lipii de perete.
- Pentru Dumnezeu, ce se întîmplă?
Wilkins răspunse în sfîrşit:
- Caracatiţe uriaşe!
Mă simţii îngheţat de groază, încă din anii copilăriei, pe cînd citeam Douăzeci de mii de leghe sub mări, fusesem înspăimîntat de aceste animale. Eu reuşii să spun:
- Come with me.**
Cu genunchii muiaţi, împleticindu-ne, urcarăm scara care conducea la pasarela acoperită. Aruncai o privire prin hubloanele mari: puntea era goală şi lucea sub lune. La extremitatea din faţă, un fel de cablu gros se legăna, în dosul ţevilor aruncătoarelor de rachete. La zece metri, la babord, o masă enormă apăru o clipă din marea neagră ca cerneala, apoi văzui în lumina lămpilor învîrtituri de braţe, profilate în lumina lunelor. Observai lungimea acestor braţe, trebuie să fi fost de douăzeci de metri. Michel veni şi el lîngă noi, apoi ceilalţi americani. Smith ne relată faptele. Cînd cele două elice se opriseră în acelaşi timp, el se dusese la proră cu Wilkins şi, aplecîndu-se, văzuse strălucind slab nişte ochi enormi. Animalul îşi aruncase un braţ, dar nu reuşise să-i atingă. Atunci ei ţipaseră.
Incercarăm să pornim motoarele din nou. Ele porniră, elicele bătură apa, Temerarul tremură şi avansa cîţiva metri, apoi motoarele se opriră din nou, si simţirăm altă serie de smucituri.
- Să aşteptăm să se facă ziuă, ne sfătui Wilkins. Trecu tare mult timp pînă la ziuă. In zori puturăm să ne dăm seama de întreaga mărime a pericolului. Cel puţin treizeci de monştri ne încercuiseră. Nu erau caracatiţe, deşi la prima vedere te puteai înşela. Aveau un corp în formă de fus, ascuţit în spate, fără înotătoare, şi erau lungi de zece pînă la doi
sprezece metri şi doi sau trei metri în diametru. Din partea dinainte porneau şase braţe enorme, cam de vreo douăzeci de metri lungime fiecare şi avînd cincizeci de centimetri în diametru la bază. Monştrii erau înarmaţi cu gheare lucitoare, ascuţite, care se terminau cu un vîrf în formă de suliţă. Ochii, tot în număr de 6, se aflau la baza tentaculelor.
- După înfăţişare, sînt veri cu hydrele, zisei eu.
- De înrudirea lor, prietene, puţin îmi pasă în clipa asta, îmi răspunse Michel. Dacă se reped cu toţii deodată asupra Temerarului...
- Idiot ce sînt! De ce n-am pregătit aruncătoarele de rachete - gata de atac.
- Prea tîrziu! Dar dacă am trece ţeava uneia din mitralierele avionului prin geamul rotund? Va trebui de asemenea să punem elicele în tunel... dacă mai scăpăm cu viaţă din asta!
Strigai echipajului:
- Aduceţi o mitralieră şi benzi. Şi mai cu seamă nu treceţi pe punte!
- Atenţie! strigă Michel.
Un monstru se apropia, într-un vîrtej de tentacule. Una din ele se agăţă de bordura tribordului şi o smulse.
- Dacă putem omorî măcar unul din ei cu mitraliera, poate că ceilalţi îl vor mînca!
Prin tubul acustic de la maşină auzirăm:
- Domnule comandant, elicele sînt libere.
- Bun, fiţi gata! De îndată ce voi comanda „înainte", daţi toată viteza!
Prin spaţiul pe unde urcau oamenii, trei marinari urcară o mitralieră. Eu deschisei un geam, care alunecă în rama lui, şi trecui prin spaţiul gol ţeava armei. In momentul cînd voiam să trag, Michel mă bătu pe umăr.
- Aşteaptă. Lasă mai bine pe american să tragă.
Ei sînt mai obişnuiţi cu armele lor.
Trecui mitraliera lui Smith, care o sprijini pe umăr, voiniceşte, ca un adevărat afet viu. El ţinti cu minuţiozitate o caracatiţă care se odihnea în golul unui val, şi trase. Animalul, atins, făcu un adevărat salt afară din apă, apoi se dădu la fund. In momentul cînd Smith se pregătea să tragă asupra celei de a doua bestii, simţirăm ca o uriaşă dezlănţuire de adevărată furtună. Vreo zece braţe gigantice măturară puntea, smulgînd balustradele, îndoind macaraua cea mică, rupînd plăcile de protecţie ale mitralierei din faţă. O fereastră se sparse în ţăndări şi un tentacul pătrunse în dunetă, făcînd bucăţi rama ferestrei. Tentaculul se agita cu furie. Michel, lovit, fu azvîrlit de perete. Ţintuiţi locului de groază, Wilkins şi cu mine nici nu mişcarăm măcar. Johns zăcea la pămînt, lovit la cap. Smith fu primul care reacţiona. Smulgînd securea atîrnată pe perete, cu un gest puternic de tăietor de pădure, el tăie pe loc tentaculul. Prin uşa întredeschisă, sării la postul de radio, voind să lansez un S.O.S. înainte ca cele două catarge să fie sfărîmate. Temerarul nostru se aplecă pe o parte din ce în ce mai tare şi auzii strigătul unui marinar: „Ne scufundăm !" Prin gemuleţ văzui marea biciuită de tentacule. Apoi veni şi deus ex machina care ne salvă.
Cam la vreo două sute de metri de noi, ieşi din apă un enorm cap turtit, lung de mai bine de zece metri, despicat de o imensă gură cu dinţi ascuţiţi şi albi. Noul sosit se repezi asupra primei caracatiţe şi o tăie în două. Apoi între el - care era însoţit de încă doi din specia lui, sosiţi la împărţirea prăzii - şi caracatiţe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aş putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se linişti şi nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor. Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvaţi. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord.
Către seară văzurăm, în direcţia babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălţînd în asfinţit nişte siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudenţă. Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dinţate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatiţe şi cu cîrma la tribord şi cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră.
Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede. Atinserăm o caracatiţă singuratică adormită care fu pulverizată de o salvă de rachete. Dimineaţa zărirăm o insulă.
O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroşii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în faţa noastră drept un ţinut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, şi continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanţ axial de munţi şi păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua şi către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.
Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă şi neprimitoare. Munţii ei nu păreau prea înalţi. La sfîrşitul zilei, ajunşi la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.
In zorile roşii, ţărmul se desena neted şi monoton, cu puţină vegetaţie. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrşea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei şi făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîţiva metri distanţă de apa navigabilă, care avea o adîncime între 16 şi 20 metri. Ne fu deci uşor să punem puntea mobilă şi să debarcăm camioneta. In această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai uşor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins şi Johns. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei şi acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereuşită, să-i căutăm cu mai multă uşurinţă. Sub protecţia armelor de pe bord, coborîi pe pămînt şi vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase „insecte" teluriene. Urme de paşi indicau prezenţa unei faune şi mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunţa întoarcerea camionetei.
Michel scoborî din ea, singur.
- Unde sînt ceilalţi?
- Au rămas acolo.
- Unde acolo?
- Vino şi ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.
- Ce anume?
- Ai să vezi.
Intrigat, trecui comanda lui Smith şi luai loc în automobil. Savana se legăna, întreruptă de tufişuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliaţii, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîţiva metri şi, urcat pe ea, în picioare, Johns. Michel opri camionul exact la poalele ei. Coborîrăm şi pe cealaltă parte intrarăm într-un adăpost pe sub stînci.
- Ei, ce părere ai despre asta? mă întrebă Michel.
Pe pereţi, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Intîi am crezut că au vrut ei să-mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greşisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.
- Şi asta nu e totul. Vino să vezi.
- Aşteaptă să iau o armă.
Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într-o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfăţişare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămăşiţe.
- Ce să fie? Un avion?
- Poate. Dar nu terestru, asta e sigur!
Mă apropiai şi pătrunsei în încîlcelile epavei. Plăcile erau îngropate în nisipul ce se scursese la vale. Ele erau dintr-un metal gălbui, pe care nu îl putui recunoaşte, dar despre care Wilkins ne asigura că ar fi un aliaj de aluminiu.
Inginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor şi se duse spre vîrful grămezii. Il auzirăm scoţînd o exclamaţie, apoi chemîndu-ne la el. Strania maşină era mai puţin distrusă în partea aceasta şi îşi păstrase forma de vîrf de ţigare. Intr-o despărţitură intactă se deschidea o uşă fără canat. O semiobscuritate domnea în cabina în formă de trunchi de con, în care pătrunserăm, şi la început nu putui să văd nimic, decît silueta neprecisă a celor doi tovarăşi ai mei. Apoi, ochii obişnuindu-mi-se cu penumbra, distinsei un fel de tablou de bord cu semne asemănătoare cu acelea din inscripţiile găsite, apoi scaune metalice înguste, cabluri de aramă rupte ce atîrnau şi, crispată pe un rnîner de metal alb, o mînă mumificată. Enormă, neagră, încă musculoasă cu toată uscăciunea ei, ea nu avea decît patru degete înarmate cu gheare care trebuie să fi fost retractile (ca la pisici), încheietura mîinii era ciopîrţită.
Instinctiv, salutarăm. Oare de cît timp mîna aceasta, crispată într-o ultimă manevră, se mumificase în această insulă pierdută? Cine era fiinţa care pilotase această maşină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese şi ea, ca şi noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n-aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.
Scotocirăm printre rămăşiţele aparatului pînă seara. Descoperirile noastre fură de minimă importanţă. Cîteva obiecte de metal: cutii goale, fragmente de instrumente, o carte cu paginile din aluminiu, fără nici o ilustraţie, vai, apoi un ciocan avînd o formă foarte terestră, în spate, unde trebuie să fi fost aşezate motoarele, blocuri informe, ruginite, şi într-un tub de plumb gros, un fragment de metal alb, care, analizat apoi la New-Washington, se dovedi a fi uraniu. Făcurăm fotografii şi ne întoarserăm. Era şi normal ca descoperirile noastre să fie puţine: unii dintre pasagerii maşinii supravieţuiseră după cum o dovedeau inscripţiile şi luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula. După ce o botezarăm ,.Insula Misterelor", plecarăm spre cea situată la nord-est. Debarcarăm cu mare greutate şi nu puturăm aduce camioneta pe pămînt. Mica porţiune pe care o vizitarăm era aridă şi populată de „vipere", neavînd nici un fel de altă vieţuitoare, în afară de cîteva „insecte". Găsirăm totuşi cîteva unelte Swiss-e din feltspat potasic. Mai fructuoasă şi mai plină de peripeţii fu explorarea noastră din capul de sud al continentului boreal.
Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru şi soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel şi cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit şi la nord. La sud se înălţau nişte munţi mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufişuri. Ţinutul era extrem de populat cu animale variate: Goliaţi, elefanţi, izolaţi sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroşi, care totuşi nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie şi recunoscurăm Swissi din marea rasă roşie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărţiseră de poporul lor cu puţine generaţii înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munţi şi cu firea lor războinică gata de harţă, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga şi se pierdură la orizont. Ţinurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci şi aşa eram destul de departe de Temerarul şi ne aflam într-un ţinut necunoscut. Dar Smith şi Michel erau de părere să mergem mai departe în interior şi să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munţi şi la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica în faţa lanţului muntos. Inaltă de vreo 30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificaţii făcute din turnuri aşezate la o distanţă de vreo 20 de paşi unul de altul şi înalte de vreo 10 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiş. Intre turnuri galopau Swissi. Păreau foarte agitaţi şi prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.
Deodată, din vîrful turnului din faţa noastră, de la 400 de metri, ţîşni ceva lung şi negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos. Cu un şuierat puternic, o gigantică suliţă, care trebuie să fi cîntărit vreo treizeci de kilograme, se înfipse în pămînt, la cîţiva paşi de noi. Frînai, apoi, recăpătîndu-mi sîngele rece, virai şi accelerai.
- In zigzag, îmi strigă Michel.
Mă întorsei şi văzui vreo zece dîre pe cer. Ele se înfipseră vîjîind în pămînt, de jur împrejurul nostru, şi trebui să răsucesc brusc volanul, virînd, ca să evit una din ele. Mitraliera noastră trase. Smith era in largul lui! Fusese campion de tir în aviaţia americană. Michel îmi povesti mai tîrziu că într-o nimica toată de timp el şi incendiase şase turnuri. Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlţîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simţi cum o suliţă mi se înfige în spate. Şi, de fapt, nici n-a lipsit mult ca s-o păţim urît. Pe cînd soseam la primii arbori care mărgineau zona dezgolită de vegetaţie, în spatele meu se produse un şoc violent, un zgomot de metal sfîşiat. Cîrmii brusc volanul şi după cîteva minute, cînd trecui volanul lui Michel, văzui că o suliţă străpunsese acoperişul, trecuse printre picioarele lui Smith şi îşi terminase cursa înfigîndu-se cu vîrful într-o cutie mare de conserve, pe care o înţepenise în duşumea. Coada suliţei depăşea camionul cu doi metri. Fără să ne oprim, o tăiarăm cu ferăstrăul şi astfel putui să-i examinez vîrful : era triunghiular, ghimpat şi din oţel!
Noaptea făcurăm un scurt popas şi pe cînd mîncam, discutarăm despre cele întîmplate.
- Este bizar, zisei eu, că aceşti Swissi cunosc metalul, ba chiar ceva mai mult: oţelul de cea mai bună calitate. Aceştia sînt cu siguranţă poporul din care provine tribul lui Vzlik, ceea ce înseamnă că numai acum cîteva generaţii, ei mai erau încă în epoca de piatră. Swissii sînt foarte inteligenţi, desigur, dar o asemenea repeziciune, în progresul lor mă uimeşte!
- Poate că acest progres al lor are legătură cu descoperirea noastră de pe insulă? întrebă Michel.
- Poate. Şi au catapulte - sau mai degrabă baliste - care au o bătaie de peste cinci sute de metri!
- In orice caz, zise Smith în englezeşte, le-am dărîmat cel puţin şase turnuri.
- Da. Şi acum să fugim repede. In ţinutul acesta nu sîntem de loc în siguranţă.
Merserăm toată noaptea. Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopţi agitate, dar nici una ca aceasta de aici. Cele trei lune răsăriseră şi toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colţ... Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanţi care veneau atraşi de farurile noastre. Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simţirăm şi noi ca şi el.
De trei ori nişte Goliaţi ne siliră să schimbăm drumul şi două din cauciucurile noastre fură distruse de muşcăturile viperelor. Cu toate acestea înainte de a sa face ziuă, noi zăream rachetele lansate de Temerarul nostru şi la răsăritul soarelui eram pe bord.