Robinsonii Cosmosului - partea a XX-a

VI
CALEA TRASATA

Sînt cincizeci de ani de atunci! Şi în acest timp planeta Tellus s-a învîrtit neîncetat. Preşedinţia unchiului meu, care dură şapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populaţia noastră totală nu ajungea la douăzeci şi cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel. Resursele noastre erau mari, recoltele minunate şi familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum ştiţi, unsprezece copii şi toţi au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de şase copii la prima generaţie, de şapte la a doua. Aici nu s-au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi. Constatarăm o înălţare surprinzătoare a staturii oamenilor. Pe bătrînul nostru Pămînt, statisticile aşezau media oamenilor în jurul lui 1,65 m. Aceasta era, de altfel, în mare majoritate şi media franceză. Or, astăzi, în Noua-Franţă, ea este de 1,78 m, în New-America de 1,82 m şi în Norvegia de 1,86 m. Numai argentinienii şi descendenţii lor direcţi au rămas în urmă, la 1,71 m înălţime.
Sub preşedinţii următori, americanul Crawford şi norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforţările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus şi altele noi. Inginerul american Stone realiză pe Tellus o idee pe care o avusese pe Pămînt şi avionul său „Cometa" bătu toate recordurile de altitudine.
Noi am fost de asemeni şi exploratori. Tot restul vieţii mele l-am petrecut ca să desenez hărţi geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques şi Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei şapte pe care îi am. Am zburat deasupra întregii planete, am navigat pe multe oceane şi am călcat cu picioarele mele nenumărate insule şi continente. Marile descoperiri! Dar le-am realizat cu un material la care niciodată nici Columb, nici Vasco de Gama n-ar fi îndrăznit să viseze că ar putea exista! M-am sufocat de căldură la Ecuator, sub arşiţa de 50°, am îngheţat de frig la poli, am luptat împotriva Swissilor roşii, negri sau galbeni, sau am făcut alianţă cu ei, am înfruntat caracatiţe gigantice şi hydre de toate mărimile, nu fără a simţi o frică teribilă. Şi întotdeauna, peste tot, Michel m-a însoţit, iar Martine m-a aşteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să-mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul şi inteligenţa, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m-au însoţit. Michel mi-a fost cel mai nepreţuit, şi fără devotamentul soţiei mele n-aş fi scăpat teafăr din teribila boală de friguri de care am zăcut, boală care mă ţinu ţintuit la pat timp de şase luni, la întoarcerea mea din cea de a treia explorare. Martine m-a însoţit şi ea de trei ori, împărţind cu mine, ca întotdeauna, necazurile şi primejdiile, fără să se plîngă.
Şi eu nu am fost singurul explorator. Pasiunea noilor descoperiri pusese stăpînire pe noi toţi. Ce să spun despre faptele vitejeşti ale lui Paul Bringer şi Nathan Hawthorne, plecaţi în automobil spre sud şi care făcură înconjurul „Vechiului Continent", pierdură maşina la mai mult de şapte mii de kilometri de Noua-Franţă şi se întoarseră pe jos, trecînd printre Goliaţi, tigrosauri şi indigeni ostili? Ce să spunem despre aventurile pline de primejdii ale căpitanului Unset, cumnatul lui Michel, care, împreună cu fiul său Eric şi cu alţi 13 tovarăşi, făcu primul înconjur al lumii noastre noi, pe bordul Temerarului, în 7 luni şi 20 de zile?
După douăzeci de ani de la prima noastră vizită, revăzui cu Michel Insula Misterelor; acolo nimic nu se schimbase. Numai pămîntul acoperise puţin mai mult strania epavă. Intrînd din nou în cabina în care se mai afla încă mîna mumificată, văzurăm urmele paşilor noştri păstrate la adăpost de intemperii. La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swissii roşii care cunoşteau oţelul. Şeful lor ne arătă furnalele lor înalte şi rudimentare în care îl fabricau. El consimţi să ne spună legenda.
Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei fiinţe stranii sosiseră, într-o barcă „ce mergea absolut singură", pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacaţi, străinii se apărară aruncînd „flăcări". „Nu săgeţi scurte, care fac bum, preciza şeful, cum avem şi noi, ci flăcări lungi, albastre." După cîteva zile, străinii fuseseră surprinşi pe cînd dormeau şi făcuţi prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, şi jumătate din Swissii roşii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învăţaseră limba localnicilor şi arătaseră Swissilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwipsilor „aruncînd flăcări". Ei păreau că aşteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparţinuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfăţişare aveau acei străini. Şeful nu ştia, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă nişte picturi pe stîncă: ele înfăţişau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap şi un corp la fel ca ale noastre, dar cu braţe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, şi avînd un singur ochi, bine desenat, aşezat drept în mijlocul frunţii. Comparîndu-i cu Swissii reprezentaţi tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri şi jumătate. Cerurăm săi vedem şi obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărţi din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula Misterelor, câteva unelte mai uşoar de recunoscut şi resturile armelor „care aruncau flăcări". Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, şi acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porţiune dispărută. Probabil ca acele fiinţe nu au vrut să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. In sfârşit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleaşi semne din cărţile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va şti vreodată ce conţinea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor şi că el putea să o citească. După nenumărate reticenţe, el luă cartea şi, ţinînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:
„Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. Nu vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiţi buni cu Swissii care s-au purtat bine cu noi...
Şi bătrînul tăcu.
„Nu ştiu să citesc mai departe", adăugă el. Pînă la urmă am reuşit să-l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învăţate pe de rost, se transmiteau din preot în preot şi că expresia „Tilir" trebuia să servească drept parolă, dacă şi alţi musafiri de acelaşi neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus. El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swissă şi, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie preţioasă pentru descifrarea ei şi eu luai o copie foarte îngrijită după ea.
Adeseori, mi-am făurit atîtea visuri în faţa acestei foi înnegrite cu caractere bizare. De atîtea ori am lăsat deoparte munca mea obişnuită pentru a începe să o traduc cu ajutorul lui Vzlik. Dar pînă la urmă n-am avut timp îndeajuns pentru ea niciodată. Abia dacă, descifrînd cu mare greutate cîte o frază de ici, alta de colo, mi-am mărit şi mai mult curiozitatea, fără să mi-o pot satisface. In ea se vorbeşte despre Tilir, despre monştrii, catastrofe, despre gheaţă şi despre spaime... Astăzi cartea se află la Uniune, unde nepotul meu Henri şi Hoii, nepotul lui Vzlik, un Swiss care a studiat mult, încearcă amîndoi s-o traducă. Se pare că fiinţele care au scris-o veneau din prima planetă exterioară, care este cea mai apropiată de noi, şi pe care noi o numim Ares, prin omologie cu Marte de pe vechiul nostru sistem solar. Poate că voi trăi încă îndeajuns pentru a cunoaşte prin ei cheia acestei enigme. Dar va trebui ca ei să se grăbească. Şi asta e tot.
Noi v-am trasat calea, vouă nu vă rămîne decît s-o urmaţi. Noi n-am rezolvat nici pe departe toate problemele. Cele două probleme mai importante nici măcar n-au fost abordate. Prima este aceea a coabitaţiei a două specii inteligente pe aceeaşi planetă. Pentru a o rezolva nu există decît trei soluţii: exterminarea noastră care ar fi pentru noi cea mai rea soluţie, exterminarea Swissilor, soluţie pe care noi nu voim s-o primim cu nici un preţ, cea de a treia ar fi acceptarea lor printre noi, ca egalii noştri, ceea ce ar implica integrarea lor în Statele Unite de pe Tellus, soluţie despre care americanii nici nu vor să audă pentru moment. Pentru mine, această problemă nici nu se pune măcar. Ei sînt egalii noştri şi, în unele privinţe, poate chiar superiori nouă, dacă iau ca exemplu opera de matematici a lui Hoii, pînă la înălţimea de gîndire a căruia puţini dintre noi se pot ridica spre a o înţelege.
Cea de a doua problemă este aceea a coexistenţei în acelaşi sistem solar, a unei alte specii inteligente, dacă necunoscuţii din Insula Misterelor au venit cu adevărat de pe planeta Ares. Dacă ei vor reveni pe Tellus mai înainte ca noi înşine să fi ajuns stăpînii Spaţiului, noi vom fi probabil fericiţi de a-i avea pe Swissi ca aliaţi!