II
AVIONUL
Mai mult de un an se scurse, după măsurătoarea terestră. Se împliniseră 4 ani de-ai noştri vechi, de cînd sosisem pe Tellus. După calculele lui Menard, asta corespundea la 3 ani telurieni. Cobalt-City crescuse. Era acum un orăşel plin de însufleţire, avînd mai mult de 2500 locuitori, cu o centrală electrică proprie, cu topitorii şi uzina sa metalurgică, înconjurat de cîmpuri arate pe care creşteau griul şi skin-ul, cereala sswisă. Oraşul nostru avea şi un mic spital în care Massacre îşi forma elevii, apoi o şcoală, ba chiar şi un embrion de universitate unde şi eu predam 5 ore pe săptămînă.
Cirezile păşteau pe colinele învecinate, unde vegetaţia terestră se amesteca din ce în ce mai mult cu ierburile teluriene.
Minele de cărbune, de fier şi de alte metale erau exploatate pe măsura nevoilor noastre. O cale ferată ne unea cu cătunul Aluminiu, aflat la 55 km, spre nord, unde 40 de oameni formau personalul carierei de bauxită.
Portul Leon grupa 600 de locuitori. Bîntuit de gînduri de explorare, cerusem să se instaleze aci un şantier naval care tocmai termina un vapor mai rapid decît Cuceritorul. Primul efort al inginerilor fusese acela de a fabrica alte maşini-unelte cu materialul de bază pe care-l posedam.
La fiecare 20 de zile, pe o pistă permanentă, 2 camioane-cisterne plecau spre „Puţurile-de-Petrol" situate la 800 de kilometri. Zăcămîntul se epuiza repede şi prevedeam momentul cînd voi putea să las să se reîntoarcă acasă cei 60 de oameni rămaşi acolo. Aveam multe zeci de mii de litri de benzină sau păcură de rezervă, şi eu reperasem alte puncte petrolifere, situate la numai o sută de kilometri de noi.
Pe scurt, dacă nu am fi întîlnit cîteodată Swissi plimbîndu-se pe străzile noastre, şi fără cei doi sori şi cele trei lune, noi ne-am fi putut crede reîntorşi pe Pămînt. Atunci se produse faptul cel mai important din istoria noastră, de la proiectarea noastră pe Tellus.
Vegheasem tîrziu, punînd în ordine nişte notiţe şi desenînd hărţi geologice rudimentare, în biroul meu care ocupa tot parterul căsuţei noastre. Inainte de a mă culca, mă dusei ca de obicei la aparatul de radio, instalat într-un colţ al camerei, şi căutai să prind Puţurile de petrol, pentru a da instrucţiuni prin radio contramaistrului de gardă. Apoi urcai la etaj ca să mă culc, uitând să închid receptorul. Dormeam de vreo jumătate de oră, cînd Martine mă sculă din somn.
- Ascultă, cineva vorbeşte jos!
- Trebuie că se aude de afară...
Mă dusei la fereastră, o deschisei. Totul era cufundat în întuneric, strada pustie. Oraşul dormea, cu luminile stinse. Numai reflectorul din turnul de gardă părea că mătură spaţiul, făcînd să răsară casele clin noapte.
- Desigur ai visat, zisei eu şi mă culcai din nou.
- Ascultă, tu nu auzi? A început din nou !
Ciulind urechile, auzii într-adevăr sunete vagi.
Dintr-o veche obişnuinţă, repetai o presupunere de pe Pămînt: „Trebuie să fie radioul, pe care am uitat să-l închid", spusei eu, pe jumătate adormit. Apoi sării în sus: „Dumnezeule! Dar cine poate fi acela care vorbeşte la ora aceasta?"
Din două sărituri, fui la parter. Postul de radio, aprins, era mut. Prin fereastră vedeam noaptea presărată de stele. Lunele apuseseră. Şi deodată o voce ţîşni din receptor:
„Here is W.A. calling New-Washington... Here is W. A., calling New Wăshington..."*
Apoi tăcere.
„Here is W.A..."**
Sunetul era foarte clar. Staţia oare emitea trebuie să fi fost foarte aproape.
- Ascultă! îmi zise Martine din nou.
Eu rămăsei nemişcat, imobilizat, cu respiraţia tăiată. Un uşor zbîrnîit se auzea.
- Un avion?
Mă repezii la fereastră. O mică luminiţă se deplasa printre stele. Revenii la postul de radio, manevrînd cu febrilitate manetele, căutând lungimea de undă de recepţie a avionului.
„W.A.,W.A. Who are you?" Spusei repede tot ce ştiam într-o englezească proastă. Găsii în sfîrşit lungimea de undă potrivită.
„W.A: Who are you? Here New-France!"
Auzii o exclamaţie înăbuşită, şi o voce îmi răspunse într-o franceză perfectă:
- Aici W.A., avion american. Unde vă aflaţi dumneavoastră?
- Dedesubtul dumneavoastră. Aprind o lampă exterioară.
- Văd lumina dumneavoastră. Imposibil să aterizez noaptea. Vom reveni mai tîrziu.
Cîţi sînteţi şi cine sînteţi?
- Cam vreo 4000. Toţi francezi. Dar dumneavoastră?
- Şapte în avion. La New-Washington, unsprezece mii, americani, francezi, canadieni şi norvegieni. Păstraţi aceeaşi lungime de undă. Vom continua să vă chemăm.
- Aţi plecat de mult?
- De zece ore. Sîntem în explorare. Cînd se va face ziuă vom reveni. Acum mergem spre sud încetaţi apelurile dumneavoastră. Dar puneţi un om de veghe la radioul dvs. Vom chema New-Washingtonul. Sîntem foarte fericiţi că nu mai sîntem singuri. Pe curînd...
Apoi îşi reluă chemarea: „Here is W.A...." în curînd urnă o lungă conversaţie pe care eu nu o înţelesei prea bine. Ei anunţau cum ne descoperiseră.
Nu mai ştiam ce să facem de bucurie. Ne duserăm să trezim pe fratele meu, care locuia cu Louis şi cu Breîfort într-o casă situată numai la 100 metri de noi, apoi pe unchiul meu, pe Mihail, pe Menard si pe toţi conducătorii. Efervescenţa noastră puse stăpinire şi pe ceilalţi şi vestea ajunse prin telefon pina la Portul Leon, cu ordinul de a accelera lucrările pe Temerarul.
Sosi în sfîrşit şi dimineaţa. Făcurăm pregătiri pentru a primi în mod demn pe aviatori. O cîmpie imensă, cu pămîntul tare, fu nivelată şi puserăm o săgeată albă, arătînd direcţia vîntului. Apoi revenii la postul de radio. Martine asigurase în acest timp permanenţa.
- Nimic?
- Nimic!
- Doar n-am visat amîndoi!
Aşteptarăm lîngă radio două ore, înconjuraţi de mulţimea venită şi care împingea chiar şi masa mea de lucru, altădată atît de „tabu" încît nici Martine nu se atingea de ea.
La Primărie, unde se afla celălalt radio, aceeaşi îmbulzeală. Şi deodată:
" - Zburăm deasupra unui pămînt ecuatorial. Două motoare din patru ne lasă. Credem că nu ne vom mai putea reîntoarce. Imposibil să comunicăm cu New-Washington. Vă auzim foarte slab. In cazul că vom pieri, iată poziţia oraşului New-Washington: latitudine 41°32' nord, longitudine 62°12' vest faţă de dumneavoastră.
- Şi poziţia dumneavoastră actuală?
- Aproximativ 3° latitudine nord şi 12 grade longitudine est, faţă de dumneavoastră.
- Sînteţi înarmaţi?
- Da. Mitraliere de bord şi puşti.
- Incercaţi să aterizaţi. Vă vom veni în ajutor. Ne vor trebui - făcui un calcul rapid - cam vreo douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de zile ca să fim acolo. Animalele care se aseamănă cu rinocerii sînt comestibile. Nu mîncaţi din fructele pe care nu le cunoaşteţi!
- Avem provizii pentru treizeci de zile, dacă le raţionalizăm. Vom ateriza, căci şi al treilea motor ne lasă.
- Feriţi-vă de hydre, dacă le vedeţi cumva. Şi mai ales nu le lăsaţi să se apropie.
- Ce sînt hydrele?
- Un fel de caracatiţe zburătoare. Le veţi recunoaşte îndată. Trageţi asupra lor imediat!
- Am înţeles. Coborîm înspre cîmpie, între nişte munţi foarte înalţi şi coasta mării. Pe curînd..."
Apoi, deodată, tăcere. Plini de îngrijorare aşteptam: la mai mult de 6 000 de kilometri de noi, şapte oameni luptau să-şi salveze viaţa. Aşteptarea noastră dură o oră, apoi vocea reluă:
" - Am reuşit. Avionul e distrus în parte, dar noi am scăpat cu toţii teferi. Din nenorocire, am fost obligaţi să golim aproape toată benzina, iar acumulatorii noştri sînt prea puţin încărcaţi. Nu vom putea emite decît rar, ca să vă călăuzim spre noi.
- Vă vom înştiinţa chiar în clipa cînd vom pleca de aci. Vom emite la fiecare douăzeci şi patra de ore terestre. La noi este ora 9 şi 37. Curaj. Pe curînd!"
Plecai imediat la Portul Leon. Temerarul fu încercat chiar în aceeaşi zi. Era un mic vapor de 48 m lungime şi 5 metri lăţime, putînd deplasa cam vreo 140 de tone. Două Diesele luate de la fosta uzină, foarte puternice, îi dădeau o viteză maximă de 25 noduri.
Cu o viteză de 12 noduri putea parcurge mai mult de 10.000 de mile. Pentru mijloacele noastre reduse, era o capodoperă. Vaporul era înarmat cu o mitralieră de douăzeci de milimetri şi deoarece aveam muniţii în cantităţi relativ mici mai era înarmat si cu o artilerie de aruncătoare de rachete. Noi perfecţionasem mult aceste arme din vremea eroică a bătăliei cu hydrele. In partea din faţă si în cea din spate, patru tuburi îngemănate, două cîte două, aruncau la cinci kilometri proiectile de douăsprezece kilograme cu o precizie mulţumitoare. De fiecare parte, alte tunuri de calibru mai mic, care aveau o bătaie pînă la şapte kilometri. După încheierea unei probe sumare - mersesem cu vaporul pînă la gurile Dordognei şi înapoi - dădui dispoziţie să se încarce provizii, în hrană şi muniţii. Plecarăm chiar a doua zi. Echipajul se compunea din doisprezece oameni, avînd în plus pe Michel ca navigator şi pe Bixon ca mecanic. Dintre cei care formau echipajul, cinci serviseră ca marinari la stat. Cit despre mine, eu traversasem de trei ori Mediterana pe o mică luntre cu pînze a unui prieten si aveam cîteva naţiuni rudimentare de navigaţie. Luarăm cu noi pe vas şi o camionetă amenajată ca o replică în mai mic a camionului nostru tank şi un post de radio.
Mergînd cu viteza mică, coborîrăm fluviul. La ieşirea din estuar, lansai prin radio o chemare. Echipajul avionului răspunse scurt. In acelaşi moment, Temerarul se clătină; pătrunseseră în ocean.
La o milă de ţărm dădui ordin să ne îndreptăm în direcţia sud. Coasta era netedă, ierboasă. De aci începe, după spusele celor cîţiva Swissi care se putuseră înapoia de pe teritoriul inamic, o cîmpie vastă, care se întinde în interior pînă departe, spre un lanţ de munţi înalţi, care nu se puteau vedea de pe mare.
Stăteam cu Michel pe pasarelă. Vaporul mergea cu douăsprezece noduri, motoarele funcţionau normal, marea era liniştită. Neavînd ce să fac, luai puţină apă din mare şi o analizai în micul laborator de pe bord. Era foarte bogată în cloruri. Incetinind un moment, agăţarăm un fel de plasă grosolană în urma vaporului. Ea ne scoase din apă o faună întreagă, dintre care unele elemente aminteau de peştii tereştri, dar altele erau complet diferite.
Soarele apuse în seara aceea cu o mare desfăşurare de purpură. Ca urmare a densităţii mai mari a atmosferei pe Tellus, apusurile de soare sînt aici mai roşii decît pe Pămînt, deşi Helios este mai albastru decît bătrânul nostru Soare. La căderea nopţii micşorarăm viteza la 6 noduri, cu toate că era un strălucitor clar de lună. Mă temeam ca Temerarul să nu se izbească de vreo epavă necunoscută. Cînd se iviră zorile, străbătusem 450 de kilometri de la plecare. Coasta de răsărit continua să fie netedă. Către prînz dădurăm de un adevărat labirint încîlcit de insuliţe şi bancuri de nisip, dintre care nu am fi putut ieşi; decît să aduc vasul în trecători nesigure, preferai să dau ordin să navigam în larg, pierzîrid din vedere ţărmul. Stabilirăm orele şi seriile de cart: eu preluai primul tur, Michel pe al doilea, iar cel de al treilea reveni şefului nostru de echipaj, originar de la munte, dar care făcuse serviciu cincisprezece ani la flotă.
După patru zile, fără să fi schimbat direcţia sud, văzurăm din nou părnînt, ceea ce însemna că el se arcuia deci spre sud-vest, dacă nu cumva, ceea ce vedeam era o insulă. Ne aflam la cel de al 32-lea grad de latitudine nordică. Temperatura era ridicată, dar suportabilă. In seara aceleiaşi zile văzurăm în depărtare ceva enorm şi negru care se scălda în mare. Pentru orice eventualitate încărcarăm armele, si servanţii stăteau gata să tragă. Vietatea aceea enormă se îndepărtă fără să ne producă vreo neplăcere. Făcînd legătura prin radio cu Cobalt-City, aflai că, ei nu reuşiseră încă, cu toate sforţările făcute, să obţină legătura cu New-Washington. Din nou pierdurăm din vedere Pămîntul. Intr-o dimineaţă, tocmai cînd aveam de gînd să dau ordinul să fie îndreptat vasul „spre est", matelotul care făcea de sentinelă la proră ne semnală o coastă în faţă. Hotărîi să facem o recunoaştere. Avansînd cu ajutorul sondei, ajunserăm la două sute de metri de o plajă pustie. Poziţia dată de Michel fu 19 grade, 5 minute, 44 secunde latitudine nordică şi 18°22' longitudine vestică faţă de Cobalt-City. După toate aparenţele, era capul unei insule. Părăsind proiectul de a debarca, pe care îl concepusem la un moment dat, plecarăm din nou spre sud-est. Un mesaj lansat avionului rămase întîi fără răspuns. După două ore, ne chemară ei şi spuseră că abia terminaseră de respins un atac dat asupra lor de hydre şi acestea nu erau verzi, ci brune şi de o mărime uriaşă: aveau doisprezece pînă la cincisprezece metri lungime.
Fără alte incidente, în afară de o mică furtună pe care Temerarul o învinse cu uşurinţă, ajunserăm să vedem continentul pe care aterizase avionul, continent care, după spusele aviatorilor, era despărţit de acela pe care se afla Cobalt-City printr-o strîmtoare largă. Pentru a da de această strîmtoare, trebuirăm să tatonăm, spre nord. După ce am înconjurat o enormă peninsulă, merserăm de-a lungul coastei, la mai puţin de 10° latitudine. Temperatura era înăbuşitoare şi trebuirăm să punem pălării cu boruri late şi să stropim foarte des puntea metalică. Din timp în timp, marea se acoperea cu o ceaţă fierbinte şi sufocantă şi mai greu de suportat decît insolaţia orbitoare a lui Helios.
In sfîrşit, într-o seară, atinserăm acel punct al coastei care, după calculele noastre, ne apropia cel mai mult de avion. Cercetarăm ţărmul cu descurajare. Era un veritabil mangrov, pe care arborii creşteau direct din mare şi nişte plaje vîscoase, moi, colcăind de o viaţă nedesluşită şi care degajau un teribil miros pestilenţial. Mă întrebam cu teamă şi îngrijorare cum vom face ca să debarcăm. Foarte departe, în fundul zării, un lanţ de munţi gigantici îşi înălţau crestele la mai mult de 15 000 metri.
Merserăm de-a lungul coastei în căutarea unui loc mai ospitalier. La cîţiva kilometri de acolo găsirăm estuarul, format din turbă, al unui fluviu, în care reuşirăm să intrăm, deşi avea curenţi foarte puternici. Urcarăm în sus pe fluviu, cu ajutorul sondei, cam vreo 90 kilometri. Apoi bancuri de mil ne opriră. Toate armele noastre erau încărcate, sentinelele şi servanţii dublaţi. Malurile, aproape peste tot mlăştinoase, hrăneau o viaţă dezgustătoare de putreziciuni cvasi-protozoice.
Grămezi stranii de gelatine vii, însufleţite de mişcări amiboide, se tîrau pe mîl, colorate în cenuşiu sau în verde acidulat.
Mirosul de putreziciune umplea aerul, termometrul arăta 48° la umbră! Cînd se înnopta, întregul ţărm se lumină de fosforescenţe vii, divers colorate.
Tot căutînd mereu, găsirăm pe malul drept un banc de stînci, care părea gol, lipsit de fiinţe vii. Manevrînd cu cele două elice ale sale, Temerarul acostă, cablurile îl fixară de stîlpil de fier pe care noi îi înfipsesem în şistul moale. Un pod de buşteni fu aşezat de noi, ca să avem pe ce duce camioneta pînă la mal.
- Cine merge? întrebă Michel. Tu şi cu mine - şi pe urmă?
- Tu - nu. Trebuie să rămînă aici cineva care să poată duce înapoi Temeraru! Rămîi deci!
- Atunci rămîi tu. Eşti singurul geolog: astronomi avem atît de mulţi!
- Eu sînt şeful aici şi îţi ordon să rămîi pe vas. Vei merge şi tu în al doilea drum, Ia contact cu avionul. La ce distanţă sîntem oare de el şi în ce direcţie se găseşte oare?
- Cam la vreo treizeci de kilometri spre sud-vest.
Cînd ştiură că sîntem atît de aproape, americanii scoaseră strigăte de bucurie.
- Nu mai avem decît doi litri de apă potabilă, şi nici un comprimat ca să putem steriliza alta.
- Vom fi acolo în mai puţin de două ore, cred, răspunsei eu. Pregătiţi-vă. Dacă aveţi combustibil, aprindeţi un foc. Fumul ne va călăuzi.
Luai loc la volan. Andre Etienne, un marinar, stătea în turela maşinii, înarmată cu două aruncătoare de rachete. Puţin emoţionat, îmbrăţişai pe Michel, salutai pe ceilalţi şi pornirăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu