Robinsonii Cosmosului - partea a XVII-a

III
MOARTEA VIOLETA

Cu ochii fixaţi pe busolă, luai direcţia sud-vest. Pămîntul stîncos se mai prelungi încă pe o distanţă de doi sau trei kilometri, apoi terenul deveni moale. Etienne trebui să coboare, spre a pune lanţuri la cauciucuri. Cu toate că i-o interzisesem, el voi să prindă un soi de amoebă avînd vreo patruzeci de centimetri în diametru şi mîna îi fu arsă ca de un acid. Acest soi de animale foiau pe aici. Unele atingeau un metru în lungime. Ele se luptau între ele dînd lupte sălbatice, dar care păreau a fi făcute cu încetinitorul, lupte în care învinsul era înglobat de pseudopodele învingătorului şi digerat. Inaintarea noastră deveni foarte grea, apa ţîşnea uneori de sub roţi. Din fericire buruienile erau rare şi mlădioase şi se îndoiau sub roţile automobilului. Un miros oribil de ouă clocite, provenind din descompunerea acestor ierburi şi poate din aceea a vietăţilor gelatinoase de aici, ne incomoda groaznic. După două ore de la plecare, zărirăm în sfîrşit în depărtare o coloană de fum. Apoi terenul urca şi respingătoarele vietăţi tîrîtoare dispărură. Pămîntul deveni mai tare, viteza noastră se mări şi puturăm scoate lanţurile. Zării în depărtare silueta unui avion cu aripile sfărîmate. De îndată ce ne văzurăm, americanii, uitînd de orice prudenţă, alergară spre noi. Toţi, în afară de unul singur, care era îmbrăcat în salopetă de aviator, purtau uniforma Statelor Unite Navy. Deschisei uşa din spate şi le spusei să se urce în camionetă. Acum eram nouă inşi înăuntru şi stăteam foarte înghesuiţi. De bucurie, îmi strînseră mîna şi îmi scuturară braţul cu atîta putere că aproape mi-l scrîntiră. Scoţînd o sticlă de sub scaunul meu, le oferii un coniac, cu apă, nu prea rece poate, dar care fu foarte apreciat.
Cel mai vîrstnic, să tot fi avut treizeci şi cinci de ani, (era comandantul) făcu prezentările. El începu cu un soi de uriaş blond, mai înalt decît mine cu un cap, căpitanul Elliot Smith. Apoi îmi prezentă un om brun, îndesat: căpitanul Ronald Brewster. Unul cît o prăjină, slab, roşcovan, deşelat, se numea Donald O'Hara şi era locotenent. Inginerul Robert Wilkins, în vîrstă de treizeci de ani, avea părul castaniu, ochii căprui şi o frunte mare, cu un început de chelie.
Sergentul John Pary, îndesat şi el, era canadian, în sfîrşit, arătîndu-mi pe omul în salopetă de aviator:
- O surpriză pentru dumneavoastră: Andre Biraben, geograf, compatriotul dumneavoastră.
- Ia te uită ce plăcere! Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră pe Pămînt, zisei eu.
- Şi în sfîrşit să mă prezint şi eu: Arthur Johns.
Eu le prezentai pe mecanicul meu şi adăugai:
- Domnilor, trebuie să ne gîndim să salvăm tot ce poate fi salvat din avionul dumneavoastră, şi... să plecăm repede. Aţi mai văzut hydrele uriaşe?
- Nu, răspunse Johns. Dar puteţi vedea rămăşiţele aceleia pe care am doborît-o, de cealaltă parte a avionului.
Ne duserăm pînă acolo în camionetă. Mase enorme de cărnuri îşi terminau aici procesul de descompunere.
- Şi dumneavoastră aţi avut de-a face cu acest soi de jivine? mă întrebă Biraben.
- Desigur! Dar ale noastre erau verzi, şi mai mici, şi totuşi, la fel de primejdioase.
- Avionul dumneavoastră este oare un adăpost sigur?
- Da.
- In cazul acesta voi lua cu mine 4 dintre dumneavoastră. Ceilalţi 3 vor rămîne aci cu marinarul meu. Demontaţi armele dumneavoastră de bord. Mai aveţi muniţii?
- Avem o foarte mare provizie de muniţii.
- Atunci le vom lua la cel de al 3-lea transport. Johns îmi indică pe Smith, pe Brewster, pe Biraben şi pe Wilkins. Ceilalţi se închiseră în avion. Luai pe Smith alături de mine. Vorbeau prost engleza, dar destul de bine germana. Smith o vorbea şi el de-ajuns de mulţumitor şi astfel puturăm schimba între noi cîteva informaţii. Aflai astfel că New-Washington era un fragment din Statele Unite, căzut în plin ocean teluric. Nu mai rămăseseră decît 10000 de supravieţuitori; avuseseră 45000 de morţi. Insula astfel formată se întindea pe 37 de kilometri lungime şi 20 de kilometri lăţime. Avea o uzină de avioane, aproape distrusă de izbitură, dar pe care ei o reconstruiseră, aveau şi cîmpii mănoase, arabile, foarte mari cantităţi de provizii şi de muniţii şi, fapt straniu, mai multe vapoare: un crucişător uşor francez Surcouf, un distrugător american, Pope, un torpilor canadian şi două vapoare comerciale, un cargobot mixt norvegian şi un petrolier argentinian. Aveam un prieten din liceu pe Surcouf şi aflai cu părere de rău că fusese dat dispărut cu ocazia catastrofei. Vapoarele se aflau toate în larg şi veniseră aici la New-Washington, după cîtva timp, mergînd adesea cu pînze improvizate, cu panouri desfundate, deteriorate ca după o bătălie, dar intacte în părţile principale. Cataclismul venise la ei sub forma unei lame gigantice ce se năpustise deodată din adîncuri asupra lor.
- De ce aţi întîrziat atîta pînă să porniţi în explorare?
- Aveam treburi mai urgente de făcut! Să ne îngropăm morţii, să curăţim dărîmăturile, să construim. Nu aveam decît puţină benzină pe care am folosit-o pentru a pune la punct unul din cele şaptesprezece avioane nu prea distruse - pe acesta - care a căzut aci.
- N-aţi primit nici unul din mesajele noastre?
- Nu, niciodată, şi totuşi am stat la radio un an întreg, tot ascultînd, şi n-am primit nici o chemare de nicăieri.
- E foarte curios. Cum aţi trăit?
- Am avut foarte multe conserve. Grîul a crescut. Am pescuit peşti. Cîteva forme terestre din cele venite cu noi au supravieţuit şi s-au înmulţit aci considerabil. Dar din lipsă de lapte ne-au murit mulţi copii, adăugă el, întristat.
Il pusei şi eu la curent cu tot ce făcusem noi. Către orele trei după-amiază ajunserăm la vasul nostru, Temerarul. Lăsai acolo pe cei salvaţi şi plecai imediat înapoi, cu toate protestele lui Michel. Aveam să asist la un spectacol care mă îngheţă de groază.
Pe cînd soseam pe locul de unde se vedea avionul, zării, puţin la dreapta, o masă enormă, gelatinoasă, avînd o frumoasă culoare violet-deschis, care se tîra cu mare viteză - cam treizeci sau patruzeci de kilometri pe oră, poate. De o formă amoeboidă, ea atingea zece metri în diametru şi un metru în înălţime. Intrigat, oprii. Animalului nici nu-i păsa de asta şi îşi continua mersul grabnic înspre avion. Uşa acestuia se deschise şi canadianul ieşi. El văzu camioneta oprită, îmi făcu semn cu mîna şi veni înspre mine. In spatele lui apărură de asemenea Etienne, O'Hara şi Johns. Privii din nou spre monstru; bogatul său colorit violet dispăruse, el era acum cenuşiu-opac, rotunjit, semănînd cu o stîncă acoperită de licheni. Pary se apropia. Prevăzînd o primejdie, pornii din nou camioneta şi claxonai. Mecanicul îmi surise, îmi făcu semn iarăşi cu mîna şi îşi iuţi mersul, venind spre mine. Cu cea mai mare viteză mă năpustii cu maşina înaintea lui. Sosii prea tîrziu. Monstrul redevenise brusc violet şi se aruncase asupra lui. Pary îl văzu, ezită, apoi fugi spre avion. Atunci se petrecu un lucru straniu, groaznic: răsună ca o pocnitură scurtă şi un fel de scînteie albăstruie ţîşni izbind pe canadian, care se prăbuşi. Imediat, acoperit de pseudopodele monstrului, el dispăru.
Cu gura căscată de groază, de oroare, frînai brusc. Animalul se întoarse şi veni drept spre mine. Sării de pe scaun, mă urcai în cupola cu aruncătoare de rachete. Febril, aşezai tuburile, încărcate de dimineaţă, ţintii. Scînteia albăstruie ţîşni din nou din monstru şi lovi radiatorul. Simţii o zguduitură puternică. Nu o zguduitură electrică, ci un fel de frig glacial, care mă făcu să mă zgîrcesc tot. Şi eram cu degetul pe trăgaci. Cele două descărcaturi loviră în plin monstrul ajuns la zece metri. Se auziră două explozii surde, o serie de trosnete violente, însoţite de scîntei. Fîşii de gelatină zburară în toate părţile. Animalul se zgîrci ghem, apoi nu mai mişcă de loc. Pornii din nou motorul, mă apropiai cu prudenţă. Irizaţii străbătură încă în toate sensurile gelatina vie care se mai zbătea slab. Din canadian nu se mai vedea nici urmă! Prin portieră aruncai două grenade incendiare. Sub căldura intensă a flăcărilor, masa sfîrîi, se reduse şi nu se mai zbătu de loc. Ceilalţi veniră iute lingă mine.
- What an awful thing! zise Johns. Şi repetă în franceză : Ce oribil lucru!
- Mă tem că nu mai putem face nimic pentru mecanicul dumneavoastră, spusei eu, zguduit încă. Cel mult îl vom putea înmormînta!
Dar cînd despicarăm, cu lovituri de secure, masa gelatinoasă zbîrcită, devenită tare ca lemnul, tot ce găsirăm fu un inel de aur.
Indureraţi, încărcarăm în camionetă două mitraliere şi pe cei doi aviatori. Etienne îşi reluă locul sus la aruncătoarele de rachete. A doua zi mai fură făcute alte expediţii pentru a se aduce şi restul de arme, muniţiile, motoarele electrice, tot ce mai putea fi salvat. Ultimul transport, condus de Michel, avu de luptat cu o altă „Moarte Violetă". Ei nimiciră patru din aceste dezgustătoare bestii.
De îndată ce reîmbarcarăm camioneta pe vapor, plecarăm, salutînd cu o salvă de rachete o hydră uriaşă, prea curioasă, care se prăbuşi fîşii, fîşii. Eram acum mai încrezător decît la ducere, căci îmi îndeplinisem misiunea şi puteam acum să las conducerea vaporului pe seama unor oameni dintre care doi cel puţin ştiau cu adevărat ce înseamnă un vapor şi erau pricepuţi în navigaţie.